Cine vrea cu tot dinadinsul să ne lase fără Grigore Vieru? Cine încearcă a-l «prihvatiza» şi pe Vieru, după ce că nu ia ieşit chestia asta cu Stănescu? După ce că Nicolae Sulac a fost şi el chemat (postmortem, ce-i drept - aiuritor de drept) să răspundă în instanţă cu chestiuni mult mai vitale decât cântecele sale? De fapt, întrebarea se pune aşa: cine încearcă să-i lase fără noi pe cei plecaţi la Domnul? Ca şi cum nu ar fi de-ajuns că rămânem noi fără Ei. Cine îşi închipuie că va obţine ceva pentru sine în favoarea marilor dispăruţi cu ocazia plecării lor dintre noi? Oare nu e destul de dureros că nu se mai pot implica ei, marii dispăruţi, în polemicele noastre literar-artistice (artistice?) ca să ne oferim a le fi avocaţi? De ce nu le-am sărit în ajutor atunci, la moment, adică pe când erau în viaţă? Festivalurile-valuri din timpul morţii lor, oricât de grandioase ar fi ele, n-ar recupera niciodată ocazia unei simple discuţii la obiect din timpul vieţii. Or, dumnealor, plecaţii dintre noi, au avut supărări «la obiect»! Au ajuns la explozii de inimă pe fapte concrete! De unde şi până unde aceste explozii pe cord deschis ar trebui re-dimensionate astăzi, în serie, şi pe cord închis?
Grigore Vieru s-a îngenuncheat în faţa noastră – hai să fim sinceri ! – mult mai des şi mult mai cu fără de pricină decât ne-am îngenunchiat noi în faţa Domniei Sale. El ne-a luat cu «Albinuţa», noi – doar cu ceia ce-am devenit venind din copilărie. El ne-a pus pe masă «Numele tău», noi i-am răspuns cu numele nostru, uneori inventat. Grigore Vieru era fericit că, cel puţin, «un verde mă vede», noi nu am fi mulţumiţi nici dacă am şti că ne vede tot universul. Grigore Vieru n-a lăsat nici un bâzâit de ţânţar să-i deranjeze auzul. A luat imediat atitudine! Noi acceptăm bâzâitul ca fiind, chipurile, un fel de muzică clasică. (Cacofonia nu-mi aparţine.) Da, ca orice scriitor de excepţie, şi-a permis să se ia la harţă cu scriitorii mai tineri. Nu s-a linguşit pe lângă ei. Nu le-a cerut angajament de fidelitate pentru viitor. Era bucuros să-i vadă că sunt. Adevărat, îi mai şi trăgea uneori de ureche. Că altminteri de ce-ar mai fi având scriitorii tineri urechi?! Da, era uneori şi extremist. Atât de extremist încât alături de el şi-a permis chiar şi Voronin să declare că ar fi, vezi Doamne! extremist. Era atât de convingător (Vieru, nu Voronin) în tot ce spunea/scria/făcea, încât, dacă şi-ar fi dorit cu tot dinadinsul, l-ar fi făcut pe acelaşi Voronin să declare de pe scenă precum că ar fi postmodernist! Şi atunci naţiunea ar fi răsuflat uşurată. Ar fi înţeles că postmodernismul nu-i chiar aşa de rău, dacă şi Voronin spune că-i. Însă Voronin a pretins doar la titulatura de extremist. Da să-mi spui tu mie, bre, cum ar zice regretatul Vasilache, ce deoseghire-i între un extremist şi-un postmodernist? Păi, nişuna! Cum adică niciuna ? Da, nişuna, că doar şi unii şi alţii se bagă-n belele! Da cu belelele iestea, bre, e-he! cu belele nu de joci. S-o ţii minte de la mine !
Greigore Vieru este primul posmodernist după cel care scria despre unii că, aşa şi pe dincolo, «cârpesc cerul cu stele», adică Eminescu. Grigore Vieru chiar nici cu moartea nu are nimic. El, puir şi simplu, se întreabă mereu cum stau puii golaşi în cuiburi fără plăpumioare! Şi oricât şi-ar dori unii să-l alunge pe Grigore Vieru din postmodernitatea zilelor noastre, dumnealui va rămâne un poet al timpurilor noastre postmoderne: cu străzi ce-i poartă numele la Iaşi, Galaţi, Iurceni, dar, încă, nu şi la Chişinău. Adevărat poet postmodernist!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu