joi, 15 octombrie 2009
Dumitru Matcovschi şi povara de a fi
Cum e să fii? Adică să fiinţezi, cum ar zice Constantin Noica. S-ar părea că fie suficient să nu-ţi funcţioneze liftul atunci când cobori de sus în jos, dar mai ales când urci de jos în sus. Dar ce cool e atunci cânt eşti invitat la o anumită ceremonie foarte cool a primăriei capitalei şi tu, locuitor al aceleiasi capitale, ca poet, iar numele tău fiind chiar Dumitru Matcovaschi, să nu ai nici măcar un lift care să te coboare opt etaje, ci să cobori cum poţi pe scări, susţinut doar de cârjă şi de propria-ţi biografie, ca mai pe urmă, după ce că ai obţinut invitaţia, să afle că ieşti invitat doar tu, poetul, şi cârja ta. Fără nici un alt sprijin. Unii au pază de corp pe viaţă! Normal, că doar contează viaţa oricui! Însă viaţa poetului invitat la recepţiile cu multe stele în frunte, este sortită să aibă un singur bodigurd: cârja sa! Despre soţie, nici vorbă să fie invitată! Doamne fereşte, să le treacă prin cap plasatorilor de invitaţii să mai invite şi (să mă ierte toate soţiile de poeţi), cârja de-o viaţă a unui poet: soţia! Chiar dacă nu se întâmplă niciodată, decât cu minime şi oribile excepţii, ca soţiile de poeţi să nu fie mai presus decât poeţii. Că doar poezia apare din iubire de femeie. Şi poetul nu se leagă de-o oarecare, care nu i-ar aduce inspiraţie şi poezie, el se leagă de personalităţi feminine! Or, nu poate deveni muză o oarecare, ci doar Muzele predestinate să salte din om poezia! Spun asta doar ca o aluzie la faptul că e total nedrept că Poetul Dumitru Matcovschi trebuie să coboare 8 etaje, fără lift, doar pentru a lua o invitaţie a Primariei Capitalei, iar apoi să mai şi vină, numai dumnealui şi cârja sa, la locul de distracţie la care este invitat. Asta ca să nu mai amintim că Dna Alexandrina Matcovschi, profesoara universitară Alexandrina Matcovschi, soţia, are merite la fel importante pentru a participa la simandicoasele recepţii, fără a-l lăsa pe poet să se deplaseze prin oraş singur cu cârja sa. Regret şi voi tot regreta din prima ediţie a ultimul meu roman, „Avionul mirosea a peşte”, am căzut de acord să scot următorul fragment: „...pe acelaşi segment de autostradă, un autobus lovise cu ceva ani în urmă o maşină, care staţiona, săvârşind astfel un atentat la viaţa unuia din puţinii poeţi care se ridicase încă de la primele semne ale perestroikăi în apărarea idealurilor democraţiei. Probabil şeful nostru era bine informat în această privinţă (spune personajul despre Comisar de poliţie de la Botanica – n.a.), ştiind că poetul strivit de autobus şi scăpat cu zile poate şi datorită miilor de oameni veniţi cu lumânări aprinse şi rugăciuni sub geamurile spitalului unde fusese internat; că acest poet locuieşte undeva în zăpuşeala sufocantă a unui etaj de sus în unul din blocurile ce formează complexul arhitectural „Porţile oraşului”, astfel încât ori de câte opri se uită poetul de la balcon spre autostradă este nevoit să re-vadă şi locul acela cumplit, locul unde încetase să mai existe. Cu alte cuvinte, astăzi poetul trece zilnic prin tortura de a-şi vedea, ori de câte ori iese la balcon, locul unde fusese împins în neant. E ca şi cum lui Dostoeski, cel scăpat în ultimele secunde de la moarte datorită unui ucaz al Ţarului, i-ar fi fost dat să-şi trăiască tot restul vieţii având în dreptul ferestrei imaginea spânzurătorii din care fusese scos atunci când aproape că nu mai simţea nimic sub picioare.” Ş.a.m.d. cum e scris în roman. Ciudăţenia e că au existat şi mai există cu nemiluita doritori de-a se apăra cu numele lui Dumitru Matcovschi. Dar cine îl apără, azi, pe Dumitru Matcovschi?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu