Nervi de toamnă în politica moldovenească

În sfârşit, nu au rezistat nervii cuiva. Nervii lui D. Ciubaşenco. Adevărat, n-au cedat în clipa când deja se ştia că, aşa cum era şi firesc, doritorul de voturi comuniste, reprezentantul şi unicul candidat din partea AIE, Marian Lupu, a simţit nevoia să se întâlnească cu Voronin. Or, ceea ce „dezvăluie”, cipurile, Ciubaşencu la „Europa Liberă” ca fiind un scenariu, e un scenariu la mintea copiilor. Or, nu se ştia de pe când s-a constituit AIE că PD plus PCRM fac 61 de voturi, adică şi preşedinţie şi guvern şi tot ce vrei pentru ca Lupu „să fie stăpân”? Mai firesc ar fi să fie dezvăluit celălalt scenariu. Scenariul unei guvernări fără comunişti. Or, acest scenariu e în plină desfăşurare. Problema e dacă guvernarea actualmente în desfăşurare se simte incomodată de factori extra-guvernamentali sau dacă are cumva insuficienţe respiratorii din pricina faptului că R.Moldova nu are Preşedinte ales. Cel puţin dintr-o parte privind, actuala guvernare nici măcar nu dă semne că ar fi îngrijorată de faptul că statul pe care îl guvernează nu are u n Preşedinte ales. Ea pare să fie pregătită să guverneze până în pânzele albe fără un Preşedinte ales. Adevărat, între timp, prestaţia lui Vlad Filat creşte pe zi ce trece. De fapt, actualmente anume Vlad Filat, dar nu Lupu sau, cu atât mai mult, Ghimpu, e pe val. Şi nu trebuie să-şi facă iluzii nici Voronin, dar cu atât mai mult Lupu, că anticipatele i-ar aduce pe ei pe cai albi. În cazul în care se va ajunge la anticipate, AIE nu are nici o şansă să participe sub o singură siglă. Prestanţa şi ritmul de creştere în top a actualului primministru va face cu de la sine putere ca PLDM să participe desinestătător la anticipate. În situaţia dată cel mai penibil se vor simţi nu restul partidelor din AIE, ci PD şi PCRM, care fie că vor trebui să participe cu o listă comună (ceea ce ar însemna sinucidere reciprocă), fie vor trebui să tindă fiecare separat spre un electorat democratic pornit tot mai spre Vlad Filat. Varianta doborârii guvernului Filat după ce că PCRM îl va vota pe Lupu, iar Lupu cu PCRM vor dori să formeze un nou guvern, e şi mai catastrofală pentru R. Moldova, decât eventualele anticipate. Deja Vlat Filat e un lider după care societatea v-a merge, în cazul în care va fi victimizat, precum a mers după Voronin. Or, în situaţia dată adevărata victimă, între Filat şi Voronin, va fi Lupu şi partidul pe care i l-a încredinţat Diacov.

Dumitru Matcovschi şi povara de a fi

Cum e să fii? Adică să fiinţezi, cum ar zice Constantin Noica. S-ar părea că fie suficient să nu-ţi funcţioneze liftul atunci când cobori de sus în jos, dar mai ales când urci de jos în sus. Dar ce cool e atunci cânt eşti invitat la o anumită ceremonie foarte cool a primăriei capitalei şi tu, locuitor al aceleiasi capitale, ca poet, iar numele tău fiind chiar Dumitru Matcovaschi, să nu ai nici măcar un lift care să te coboare opt etaje, ci să cobori cum poţi pe scări, susţinut doar de cârjă şi de propria-ţi biografie, ca mai pe urmă, după ce că ai obţinut invitaţia, să afle că ieşti invitat doar tu, poetul, şi cârja ta. Fără nici un alt sprijin. Unii au pază de corp pe viaţă! Normal, că doar contează viaţa oricui! Însă viaţa poetului invitat la recepţiile cu multe stele în frunte, este sortită să aibă un singur bodigurd: cârja sa! Despre soţie, nici vorbă să fie invitată! Doamne fereşte, să le treacă prin cap plasatorilor de invitaţii să mai invite şi (să mă ierte toate soţiile de poeţi), cârja de-o viaţă a unui poet: soţia! Chiar dacă nu se întâmplă niciodată, decât cu minime şi oribile excepţii, ca soţiile de poeţi să nu fie mai presus decât poeţii. Că doar poezia apare din iubire de femeie. Şi poetul nu se leagă de-o oarecare, care nu i-ar aduce inspiraţie şi poezie, el se leagă de personalităţi feminine! Or, nu poate deveni muză o oarecare, ci doar Muzele predestinate să salte din om poezia! Spun asta doar ca o aluzie la faptul că e total nedrept că Poetul Dumitru Matcovschi trebuie să coboare 8 etaje, fără lift, doar pentru a lua o invitaţie a Primariei Capitalei, iar apoi să mai şi vină, numai dumnealui şi cârja sa, la locul de distracţie la care este invitat. Asta ca să nu mai amintim că Dna Alexandrina Matcovschi, profesoara universitară Alexandrina Matcovschi, soţia, are merite la fel importante pentru a participa la simandicoasele recepţii, fără a-l lăsa pe poet să se deplaseze prin oraş singur cu cârja sa. Regret şi voi tot regreta din prima ediţie a ultimul meu roman, „Avionul mirosea a peşte”, am căzut de acord să scot următorul fragment: „...pe acelaşi segment de autostradă, un autobus lovise cu ceva ani în urmă o maşină, care staţiona, săvârşind astfel un atentat la viaţa unuia din puţinii poeţi care se ridicase încă de la primele semne ale perestroikăi în apărarea idealurilor democraţiei. Probabil şeful nostru era bine informat în această privinţă (spune personajul despre Comisar de poliţie de la Botanica – n.a.), ştiind că poetul strivit de autobus şi scăpat cu zile poate şi datorită miilor de oameni veniţi cu lumânări aprinse şi rugăciuni sub geamurile spitalului unde fusese internat; că acest poet locuieşte undeva în zăpuşeala sufocantă a unui etaj de sus în unul din blocurile ce formează complexul arhitectural „Porţile oraşului”, astfel încât ori de câte opri se uită poetul de la balcon spre autostradă este nevoit să re-vadă şi locul acela cumplit, locul unde încetase să mai existe. Cu alte cuvinte, astăzi poetul trece zilnic prin tortura de a-şi vedea, ori de câte ori iese la balcon, locul unde fusese împins în neant. E ca şi cum lui Dostoeski, cel scăpat în ultimele secunde de la moarte datorită unui ucaz al Ţarului, i-ar fi fost dat să-şi trăiască tot restul vieţii având în dreptul ferestrei imaginea spânzurătorii din care fusese scos atunci când aproape că nu mai simţea nimic sub picioare.” Ş.a.m.d. cum e scris în roman. Ciudăţenia e că au existat şi mai există cu nemiluita doritori de-a se apăra cu numele lui Dumitru Matcovschi. Dar cine îl apără, azi, pe Dumitru Matcovschi?

Postmodernistul Grigore Vieru

Cine vrea cu tot dinadinsul să ne lase fără Grigore Vieru? Cine încearcă a-l «prihvatiza» şi pe Vieru, după ce că nu ia ieşit chestia asta cu Stănescu? După ce că Nicolae Sulac a fost şi el chemat (postmortem, ce-i drept - aiuritor de drept) să răspundă în instanţă cu chestiuni mult mai vitale decât cântecele sale? De fapt, întrebarea se pune aşa: cine încearcă să-i lase fără noi pe cei plecaţi la Domnul? Ca şi cum nu ar fi de-ajuns că rămânem noi fără Ei. Cine îşi închipuie că va obţine ceva pentru sine în favoarea marilor dispăruţi cu ocazia plecării lor dintre noi? Oare nu e destul de dureros că nu se mai pot implica ei, marii dispăruţi, în polemicele noastre literar-artistice (artistice?) ca să ne oferim a le fi avocaţi? De ce nu le-am sărit în ajutor atunci, la moment, adică pe când erau în viaţă? Festivalurile-valuri din timpul morţii lor, oricât de grandioase ar fi ele, n-ar recupera niciodată ocazia unei simple discuţii la obiect din timpul vieţii. Or, dumnealor, plecaţii dintre noi, au avut supărări «la obiect»! Au ajuns la explozii de inimă pe fapte concrete! De unde şi până unde aceste explozii pe cord deschis ar trebui re-dimensionate astăzi, în serie, şi pe cord închis?
Grigore Vieru s-a îngenuncheat în faţa noastră – hai să fim sinceri ! – mult mai des şi mult mai cu fără de pricină decât ne-am îngenunchiat noi în faţa Domniei Sale. El ne-a luat cu «Albinuţa», noi – doar cu ceia ce-am devenit venind din copilărie. El ne-a pus pe masă «Numele tău», noi i-am răspuns cu numele nostru, uneori inventat. Grigore Vieru era fericit că, cel puţin, «un verde mă vede», noi nu am fi mulţumiţi nici dacă am şti că ne vede tot universul. Grigore Vieru n-a lăsat nici un bâzâit de ţânţar să-i deranjeze auzul. A luat imediat atitudine! Noi acceptăm bâzâitul ca fiind, chipurile, un fel de muzică clasică. (Cacofonia nu-mi aparţine.) Da, ca orice scriitor de excepţie, şi-a permis să se ia la harţă cu scriitorii mai tineri. Nu s-a linguşit pe lângă ei. Nu le-a cerut angajament de fidelitate pentru viitor. Era bucuros să-i vadă că sunt. Adevărat, îi mai şi trăgea uneori de ureche. Că altminteri de ce-ar mai fi având scriitorii tineri urechi?! Da, era uneori şi extremist. Atât de extremist încât alături de el şi-a permis chiar şi Voronin să declare că ar fi, vezi Doamne! extremist. Era atât de convingător (Vieru, nu Voronin) în tot ce spunea/scria/făcea, încât, dacă şi-ar fi dorit cu tot dinadinsul, l-ar fi făcut pe acelaşi Voronin să declare de pe scenă precum că ar fi postmodernist! Şi atunci naţiunea ar fi răsuflat uşurată. Ar fi înţeles că postmodernismul nu-i chiar aşa de rău, dacă şi Voronin spune că-i. Însă Voronin a pretins doar la titulatura de extremist. Da să-mi spui tu mie, bre, cum ar zice regretatul Vasilache, ce deoseghire-i între un extremist şi-un postmodernist? Păi, nişuna! Cum adică niciuna ? Da, nişuna, că doar şi unii şi alţii se bagă-n belele! Da cu belelele iestea, bre, e-he! cu belele nu de joci. S-o ţii minte de la mine !
Greigore Vieru este primul posmodernist după cel care scria despre unii că, aşa şi pe dincolo, «cârpesc cerul cu stele», adică Eminescu. Grigore Vieru chiar nici cu moartea nu are nimic. El, puir şi simplu, se întreabă mereu cum stau puii golaşi în cuiburi fără plăpumioare! Şi oricât şi-ar dori unii să-l alunge pe Grigore Vieru din postmodernitatea zilelor noastre, dumnealui va rămâne un poet al timpurilor noastre postmoderne: cu străzi ce-i poartă numele la Iaşi, Galaţi, Iurceni, dar, încă, nu şi la Chişinău. Adevărat poet postmodernist!

Tăticul lui Guguţă fără Radu

Aseară Biserica Theodora de la Sihla din Chişinău l-a avut întru priveghere pe Radu Vangheli.

E vorba de Medicul şi Omul de Excepţie Radu Vangheli!
Noi însă, cei am avut trista ocazie a acestei prevegheri, ştim că Radu Vangheli e şi feciorul marelui scriitor pentru copii Spiridon Vangheli, tatăl celebrului personaj şi băieţel de treabă Guguţă.

Or, multele mărturisiri ale prozatorului Spiridon Vangheli - unul dinj puţinii laureaţi ai premiului Herder european de prin părţile noastre - ne spun că atunci când scria despre Guguţă şi imensa lui căciulă vedea sub căciulă şi ochişorii micuţului Radu.

Ochii de sub căciulă, ochii lui Radu, s-au închis.

Rămân însă deschişi ochii lui Guguţă! Acest copil-minune al tuturor peripeţiilor noastre din copilărie!

Radule,
Guguţă îţi va purta cu onoare şi mândrie căciula atât de încăpătoare încât trăim sub ea noi toţi, cu tot cu satele şi oraşele noastre!

Plecăciuni!

Şi mă rog de ne iartă!

Ferestre pentru flămânziii Europei

Europa/unită, Germania&unită, carnat în gurile noastre estice

Cel mai stupid cârnat din viaţa mea l-am ingurgitat chiar acum, nici o oră în urmă, pe Piaţa Marii Adunări Nationale din Chisinau (deşi noua guvernare declara mai ieri – ea fiind la guvernare de alaltăieri – că aici nu se vor mai face guliaiuri). Am mâncat respectivul cârnat, dând peste cap şi berea de rigoare, într-un cort prin ferestrele căruia cel mai sărac popor din europa se uita ce facem noi înăuntru. Noi beam şi mâncam. Şi, într-un fel, aplaudam/sărbătoream unirea germano-germană; care e, de fapt, şi unirea Europei.
Noi, cei care nici germani nu suntem, şi nici măcar nu ne decidem că am fi cine suntem, am mâncat, aşadar, cârnaţ european, aici, într-o Eoropă care nici măcar nu ştie că basarabenii fac diferenţă, totuşi, între cârnat şi cârnaţ. În schimb, tot ei, germanii, care deja s-au unit, au bunăvoinţa de-a ne ospăta în public într-un cort ale cărui geamuri par să fie o provocare directă pentru flamanzi. Acest cort din Piaţa Marii Adunări Naţionale nu cred să ştie că în aceiaşi piaţă noi ne-am adunat cu sutele de mii de dragul Independenţei Noastre, dar şi de dragul unei uniri în sânul Europei.

În fine, un cârnat, întregit cu bere, nu avea cum să-i facă rău cuiva. Dar de ce am mâncat numai eu şi alte câteva zeci, că doar n-au fost sute, de persoane, cârnaţ!?

Şi de ce am mâncat în faţa unui public ce se uita, atât de flămândă (nu de Zdob şi Zdub sau de-o anumită trupă germano-europeană) prin ferestrele cortului din PMAN? De ce în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în loc de Festivalurile cu vin şi bere, organizate de comunişti în aer liber, trebuiau să fie puse acum ferestre pentru salivarea celor flămânzi? Face oare bine chestia asta actualei perioade de criză medie europeană şi criză profundă moldovenească?
Dacă, da! Să ne spună şi nouă cineva că i-a ticnit cârnaţul!
Dacă, nu! să ne spună că i-au plăcut cel puţin ferestrele prin care lumea se uita la cârnat!!!

În ce mă priveşte, mi-am dorit să pun această deocheată veste pe acest blog nou-nouţ (abia bă obişnuiesc să-l administrez) ca să se ştie, ca şi cum nu s-ar şti, că se întâmpla ceva cu noi, ceva care face un cârnat să aducă a cârnaţ brejnevist! Pe care ne şi repezim să-l hălim!

La ce-ţi mai trebuie şi ţie blog, băi Popa?

Asta e prima întrebare care mi-o pun în clipa când trebuie, uite, să postez prima notiţă. Aceiaşi voce, scandalizată, din mine, îmi reproşează precum că, la urma urmelor, parcă sunt ditamai jurnalist şi chiar scriitor - ce, nu am unde publica? mi-a revizat cineva vreun articol? mi-a cenzurat cineva vreo idee, fie şi una prostească? Nu! Şi-atunci? La ce-ţi trebuie un blog şansele căruia de a fi citit sunt infime pe lângă tirajele oferite de-a gata ale ziarelor şi revistelor.
Ei bine, voi lua o pauză de gândire.
Bravo, băi! Dar dacă simţi că nu te răzgândeşti, mai bine n-o lua!
Cu siguranţă că nu mă voi răzgândi, băi Interiorule! Însăp am nevoie de ea ca să fiu sigur că nu scriu acum degeaba! Să văd dacă-mi iese postarea! Că doar mă bag pentru prima dată în gura lupului-blog!