joi, 19 noiembrie 2009

Chinul şi China

Eram în capitala chineză cu toată China în jurul meu, şi îmi venise în minte acest titlu – care, de altfel, mai continuă să acumuleze text sub el. Dincolo de jocul de cuvinte, îmi sugera că toată istoria milenară a Chinei, de la o dinastie la alta, de la un sistem de conducere la altul, presupunea, pe lângă timpuri de glorie, şi un mare chin: chinul permanent de-a făuri un stat atât de puternic precum este China azi. Şi plimbându-mă pe una din străzile din preajma hotelului, am descoperit pe partea pietonală a unui pod un chinez aşezat într-un scaun cu rotile, lipit de balustradă, care mânuia prin cer un zmeu de hârtie. În general, cerul Chinei e plin de zmeie multicolore, cam cum e plin cerul nostru de ciori negre. Remarcasem că aţa de pe mosor plecase în sus până la nod, încât ai fi zis că cetăţeanul aştepta să fie şi el tras în sus. Oricum, plimba zmeul cu mâinile încleştate de mosor deasupra capului.
Am trecut şi a doua zi pe la pod. (O fericită întâmplare făcuse ca zborul spre Kiev să fie amânat pentru o săptămână şi se ivise o bună ocazie de a bate câinii prin Bejing, câini aprope inexistenţi pe atunci datorită unor preferinţe culinare mai excentrice, acum în deplină scădere.) Îl găsii în acelaşi cărucior, ameţind cerul cu acelaşi zmeu de hârtie, care aflat la înălţime pâlpâia în toate culorile Paradisului. O plăcere să mânuieşti aşa ceva. A treia sau, poate, a patra zi, am mers la pod ceva mai diminecioară. Deja devenisem curios să aflu dacă moda chinezilor de a plimba zmeii pe sub nori - egalabilă cumva cu moda noastră de-a plimba câinii pe sub copaci -; aşadar, dacă moda zmeilor se explica doar prin vraja culorilor sau o făceau şi de dragul hârtiei purtătoare de culori, hârtie pe care anume ei au inventat-o. De data asta nu mai era nimeni lângă balustrada podului. Stăteam doar eu sub un cer care brusc devenise foarte gol deasupra unui oraş forfotitor. Şi bine că mă luasem cu gândurile sprijinit de balustradă. Numai ce văd că vine alături cel din cărucior, împins de un altul, ceva mai tânăr. Celălalt a şi început să-l ajute să facă zmeul să planeză: cel din cărucior ţinea mosorul, celălalt, cu zmeul ridicat deasupra capului, ca un fel de aureolă boreală, prindea vântul prielnic. O ceremonie de-a dreptul fasciantă. Iar după ce zmeul a prins curenţii de aer necesari, „ajutorul” a dispărut printre trecători, iar cel din cărucior a rămas iradiind de fericire. Aveam în geantă Ghidul turistic „Român-chinez, chinez-român” pe care mi-l încredinţase fotograful Nicolae Pojoga (şi pe care, vai, încredere ca într-un cui de tei! l-am uitat la Ambasadă), aşa că m-am apropiat de cel cu zmeul arătându-i câteva cuvinte-chinezeşti în dreptul cuvintelor româneşti de genul: tradiţie? plăcere? El însă şi-a tot aplecat urechea spre vorbele mele, fără să ia în seamă cuvintele tipărite. Şi atunci s-a apropiat de noi un trecător, care, făcându-i-se probabil milă de cum mă chinuiam, mi-a luat cu delicateţe Ghidul din mână, l-a răsfoit cât l-a răsfoit ca în cele din urmă să-mi arate cu degetul în dreptul unor ieroglife ce aveau în dreptul lor tipărit în română cuvântul: „Orb!” Adică un orb purta prin cerul Chinei un zmeu pâlpâitor. Şi cineva se chinuia să-l aducă pe pod şi să-l ajute să-şi înalţe zmeul. Ei, cam aşa s-o fi înălţând de milenii China!
Nouă însă, orbilor de noi, cine ne pune în mână un zmeu ceva ca să avem senzaţia, cel puţin senzaţia, că suntem traşi şi în sus, nu numai în jos?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu