Părintele Savatie s-a dezlănţuit

Cine cunoaşte calmul şi blajinătatea ieromonahului Savatie şi cuminţenia senină a omului şi scriitorului Ştefan Baştovoi îi va fi greu să şi-l imagineze dezlănţuit, asemenea vulcanului islandez cu nume de nepronunţat care a pus la pământ cele mai sofisticate tehnologii electronice. Ca autor de cărţi ce nu stau să se prăfuiască pe rafturi, a publicat recent, sub numele de Savatie Baştovoi, un roman care ar putea trece drept unul de scandal, dacă n-ar fi de un tragism ce te mişcă şi te pune pe gânduri – „Diavolul este politic corect”, apărut la Editura „Cathisma” din Bucureşti.
Autorul mărturiseşte pe site-ul său că ideea a pornit de la afirmaţia unui politician britanic care propunea uciderea persoanelor ajunse la vârsta de 65 de ani ca fiind nefolositoare pentru stat şi societate. „Mi-am imaginat, mai spune autorul, o lume în care eutanasierea bătrânilor ar deveni la fel de „normală” ca şi avortul.” În acest sens, imaginaţia autorului plăsmuieşte o lume în care toţi cei care trec de 60 de ani ştiu că mai au de trăit exact încă cinci ani. În ultimii doi-trei ani ai vieţii, ei sunt vânaţi prin oraş pentru a fi internaţi cu forţa într-un azil pentru eutanasieri. Acolo li se administrează preparatele necesare, astfel încât – exact în ziua stabilită prin legile statului respectiv – omul să moară „absolut nedureros”, ba chiar cu zâmbetul pe buze.
Ei bine, artizanii unei asemenea societăţi antiumane ajung să-şi trăiască propria apocalipsă în duhorile ce vin dinspre insula cu sutele de mii de exilaţi, unii îngropaţi de vii sau aruncaţi în mare pe motiv că n-ar mai fi de vreun folos pentru societate. Totodată, prin oraş mărşăluiesc detaşamente de adolescenţi în uniforme albastre ca pionierii isterizaţi de patos revoluţionar în China lui Mao, menţinând atmosfera de coşmar general, de genul ateismului comunist ce a bântuit şi pe la noi.
Singura salvare pentru bieţii exilaţi ajunge să fie una de ordin spiritual, duhovnicesc. Totul porneşte de la faptul că preotul Ioan, după ce s-a ascuns câţiva ani prin păduri, este capturat şi băgat în azil să-şi trăiască sfârşitul acolo. Fireşte, părintele Ioan continuă să propovăduiască iubirea faţă de oameni şi credinţa în Dumnezeu, ajungând să-i şi încreştineze prin botez pe cei de altă credinţă şi făcându-i să simtă adevărata lumină şi speranţă într-o lume măcinată de puterile diavoleşti.
Romanul impresionează şi tulbură sub aspect literar şi artistic, cucereşte printr-o scriitură precisă, accesibilă oricui. E de un rafinament subtil în toate componentele lui ideatice. Mesajul creştin se impune cât se poate de firesc, ferind subiectul de pericolul unui exces de propagandă inversă, care, oricum, tot propagandă s-ar chema. Aşa se face că dezlănţuirea părintelui Savatie nu e nici pe departe un semn al mâniei, ci mai curând o expunere cât se poate de clară a unui punct de vedere în chestiuni ce nu mai pot fi trecute cu vederea. Autorul căută să impună printre vocile „politic corecte” mesaje „omeneşte corecte”. Şi se mai poate spune că, iată, un scriitor din generaţia aşa-zis „postmodernistă” de la noi se ia la piept cu forţe malefice mondiale pentru liniştea şi longevitatea cât mai extinsă a tuturor bătrânilor lumii.

(Publicat în Jurnal de Chişinău, mai alaltăieri)

Liviu Damian – un glas în pustiu?

L-am surprins pe Liviu Damian mânuind furios foarfecele şi decupând portretul lui Gorbaciov din revista „Ogoniok”. Era luna iunie 1985. Şi fiindcă tot intrasem în biroul său, mi-a zis să-l ajut să-l prindă pe Mihail Sergheevici cât mai sus pe perete în pioneze. Da, în pioneze, sublinia dumnealui, precizând că doreşte să stea ca pe hornul de-acasă. Şi asta ca să fie clar că e pus pe perete din inimă, fără indicaţii speciale. Şi ţinuse o adevărată pledoarie, căţărat dumnealui pe un scaun, iar eu pe două puse unul peste altul, despre avantajul pozelor prinse în pioneze şi nu puse în rame luxoase, rame care figurau ca mobilier în „Inventar”. S-a aşezat apoi mulţumit de „ispravă” la biroul său de secretar al Uniunii Scriitorilor şi, avându-l pe Gorby la spate drept aliat, şi-a frecat vesel cu palma stângă locul palmei ce-i lipsea de la mâna dreaptă, exclamând: „Acum să-i văd cum îl critică pe el, nu pe mine!”
Adevărul e că Liviu Damian trecea atunci printr-o perioadă febrilă ca om de creaţie şi dificilă ca tribun, cum li se spunea pe atunci, uşor peiorativ, scriitorilor care se angajau frenetic să schimbe lumea. După ce participase în1983 la înmormântarea poetului Nichita Stănescu la cimitirul Bellu din Bucureşti, unde îngenunchease pentru prima dată şi la mormântul lui Eminescau, revenit la Chişinău, poetul părea el însuşi schimbat şi pregătit de schimbări. În plus, deveniseră şi mai dure fricţiunile în cartul Uniunii Scriitorilor, unde ciocnirile între gruparea „montată” de acelaşi Vasile State ca om al CC-ului şi restul scriitorimii se lăsa cu ameninţări şi lovituri de pumn în masă inclusiv în biroul său. Era perioada când Damian începuse să ţină aşa-zisele „întâlniri de taină”. Pentru cine încă nu ştie – şi ar fi normal să nu ştie nimeni – aceste întâlniri secrete unul la unul cu un scriitor în care avea toată încrederea, se desfăşurau în afara Chişinăului. Prin metoda deducţiei, înclin să cred că a avut nu mai puţin de trei întâlniri de acest gen. Când m-am pomenit şi eu unul la unul cu Liviu Damian într-o pădure de prin părţile Sorocii şi am descoperit că ceea ce îmi mărturiseşte aproape că aduce a lovitură de stat, m-am făcut, ţin minte, tare mic de frică, ceea ce nu l-a împiedicată să-mi spună tot ce avea de spus, asumându-şi şi riscul de-a fi turnat de-un fricos ca mine. Şi bine că şi l-a asumat. Asta mi-a dat şi mie ulterior curaj - curajul de-a avea încredere că nu voi fi turnat că am ascultat ce-am ascultat. Şi iată că cel puţin un lucru s-a adeverit cu vârf şi îndesat din cele spuse de el. Şi anume. După ce mi-a spus atunci că la Bucureşti a fost oaspetele casei fostei învăţătoare a tatălui meu, doamna Sofia, mama scriitorului şi diplomatului de mai târziu Aurel Dragoş Munteanu, născut în satul meu natal, şi că într-o anumită împrejurare ultra-secretă Aurel-Dragoş i-a adus mai multe argumente precum că peste câţiva ani Uniunea Sovietică se va prăbuşi, cum se va prăbuşi şi Ceauşescu; timpul a confirmat totul cu de-asupra de măsură. Şi ce mult îmi doream să-i strâng mâna lui Liviu Damian şi să ne bucurăm împreună când în anul 1991 Republica Moldova era recunoscută de ONU iar la arborarea tricolorului alături de primul Preşedinte Mircea Snegur stătea în poziţie drepţi şi Aurel-Dragoş Munteanu în calitatea sa de Ambasador al României la ONU.
De fapt, cine reciteşte astăzi cu mai multă atenţie poezia lui Liviu Damian, nu poate să nu-şi dea seama că era, neîndoielnic, poezia cea mai pregătită pentru a declanşa perestroika în mediul nostru profund dogmatizat. Dovadă că nimic nu apare din nimic. Dar cât de important e ca ceea ce apare, atunci când apare, să nu se piardă-n pustiu.

Ce-a fost în capul lor?

Dincolo de interesul politic – şi nu-i frumos să ne prefacem că n-ar exista şi acesta – sau interesul ce ţine de respectarea normelor legale, recenta desecretizare a dosarelor parafate cu grif secret de către fosta guvernare, mai există şi o curiozitate pur omenească. Suntem tot mai curioşi să aflăm ce-a fost în capul lor cât au stat sus, la conducere!? Drept cine treceam noi în ochii lor? Când ne aveau de oameni normali şi când ne aveau de proşti? Cu cât cinism erau în stare să ne trateze?
Sunt întrebări cît se poate de fireşti după ce toate bănuielile s-au adeverit cu vârf şi îndesat, din păcate. Cel puţin în două domenii, pe care Voronin şi le adjudecase prezentându-se drept singurul lor apărător sincer şi dezinteresat, descoperim că regele e gol. S-a fisurat grav măreaţa faţadă polietnică a statului şi, nu în ultimul rând, s-a ales praful din necuprinsa dragoste a conducerii comuniste faţă de cântăreţii şi artiştii predispuşi să se manifeste pe post de Lenuţa Burghilă. Şi asta din moment ce adevăratele sentimente au ieşit la iveală: pe antetul unui proiect pregătit de Victor Stepaniuc, proiect în care erau indicate sumele ce urmau să fie încasate de către fiecare artist pentru susţinerea comuniştilor în campania electorală, preşedintele Voronin a încondeiat cu mâna sa o mamă de rezoluţie care s-ar putea să rămână în istoria scriiturii de acest gen drept mostră de cinism la nivel de stat. Dumnealui nu stă mult pe gânduri şi scrie: „Cu bani şi tîganii cîntă şi dansează!?” Câtă subtilitate în cunoaşterea specificului etniilor conlocuitoare! Ar reieşi că există şi etniii care s-ar apuca să cânte şi să danseze în electorală fără bani! Mai ales pentru comunişti! Oricum, fondul problemei nu constă neapărat în slăbiciunea artiştilor de-a mai face un ban, din contul partidelor, în condiţiile în care nivelul de viaţă în R. Moldova nu e nici pe departe la cota „do de sus”, ci chiar mai jos de „do de jos”. Fiecare e în drept să-şi pună la bătaie numele şi talentul cum îl îndeamnă buzunarul. Miezul chestiunii e în felul cum sunt trataţi de către cei pe care îi deservesc.
Se poate spune că nu a fost desecretizat doar un document. A fost desecretizată o anumită atitudine pe care o avea fostul regim faţă de etniile conlocuitoare şi faţă de artişti. Şi atenţie! Sunt trataţi astfel cei care au fost de-acord să concerteze pentru ei, să le aducă lor electorat. Ce să mai vorbim atunci de atitudinea, secretă, a comuniştilor faţă de ceilalţi artişti, faţă de restul oamenilor de cultură şi artă, care nu numai că nu au colaborat cu ei, dar au şi fost în opoziţie deschisă? Aşa da, aşa îţi poţi permite gesturi largi faţă de maeştri precum Doga şi Druţă, fericindu-i cu câte un milion, şi mai diluând dispreţul ascuns faţă de marea majoritate a oamenilor de creaţie, dispreţ care iese în cele din urmă suprafaţă şi de sub sigilul „secret de stat”. Oricât s-ar fi străduit ei să arate că sunt în stare să preţuiască eforturile artiştilor pentru propăşirea culturii naţionale, în realitate i-au umilit reducându-i valoric până la nivelul „Caravelei”. Adevăratele revelaţii ale „desecretizării”, pe lângă cele legate de aspectul respectării normelor legale, s-ar putea să fie cele care ne spun ce a fost în capul lor vizavi de respectul faţă de etnii şi faţă de valorile noastre naţionale. De fapt, nu doar „ce a fost”. Ce e în capul lor!?

Presă multicoloră

Cei care încă mai au deprinderea civilizatoare de a procura dimineaţa ziarul în drum spre serviciu, săptămâna trecută, au avut surpriza să observe că vitrinele chioşcurilor deveniseră brusc mai colorate.
Cenuşiul ziarelor tipărite alb-negru la Chişinău nu mai contribuia atât de evident la sporirea cenuşiului din jur. Vorba e că pe lângă cele patru-cinci ziare care apar la noi color, au mai apărut deodată încă vreo opt. Nici vorbă să fi îmbogăţit redacţiile noastre atât de mult încât să îşi poată încânta cititorii cu imagini color şi hârtie de mai bună calitate. Pur şi simplu, în chioşcurile noastre şi-au făcut apariţia ziarele de la Bucureşti.
De-a lungul anilor, s-au auzit multe suspine în legătură cu faptul că Chişinăul este inundat de ziare ruseşti, în timp ce presa din dreapta Prutului, în pofida faptului că e scrisă în aceeaşi limbă pe care o vorbesc marea majoritate a cititorilor de pe partea stângă, este de negăsit în vânzarea cu amănuntul. Acum uite că situaţia s-a schimbat în mai bine.
Însă, după primele zile cu presă românească, ziarele româneşti au rămas aproape neatinse în vitrinele chioşcurilor. În orice caz, luni dimineaţa, adică ieri, la un chioşc am fost singurul care am procurat „Libertatea”, la altul singurul care am procurat „Jurnalul Naţional”. Ce-i drept, am aflat că e bine întrebată „Gazeta Sporturilor”. Evident, mulţi încă nu ştiu că există ziare româneşti în vânzare. Dar şi dacă ar şti şi le-ar procura, teamă mi-i că, deşi foarte plăcute vederii, i-ar nemulţumi că nu găsesc în ele practic niciun crâmpei din viaţa noastră de aici. Iar presa rusească anume în această privinţă excelează. Toate ziarele ruseşti au câte un supliment pentru Moldova, au şi ziarişti serioşi instalaţi temeinic la Chişinău.
N-am nicio îndoială că în cele din urmă, dacă mai marii peste presă de la Bucureşti vor dori cu adevărat să aibă aici un număr important de cititori, vor trebui să cheltuiască niscaiva fonduri în plus şi să fie cu ochii pe tot ce mişcă aici. S-ar crea un adevărat echilibru informaţional, iar cititorul de la noi ar simţi, în sfârşit, cum e să fii şi din acest punct de vedere în zona de influenţă a UE. Nu cred că l-ar speria preţul dacă ar începe să se regăsească în aceste ziare nu doar în plan spiritual general românesc, ci şi în plan personal, reieşind din propriile griji şi preocupări cotidiene. La numărul de pagini pe care le au şi la felul cum sunt ilustrate, cu politicieni, bancheri, maidanezi schilozi sau nuduri apetisante, preţul, care variază între 4 şi 6 lei, pare a fi unul rezonabil.
Şi dacă tot ştim cu toţii că facem parte dintr-un singur spaţiu spiritual, istoric şi cultural, ceea ce şi face să ne simţim apropiaţi până la contopire, ne miră că printre ziarele ajunse la Chişinău nu e niciun ziar de cultură, de literatură şi artă. Probabil doar din raţiuni exagerat de pragmatice s-a decis că evenimentele sportive sau umorul „Academiei Caţavencu” pot fi mult mai pe gustul nostru şi mai utile decât, să zicem, „România literară”. De-altfel, „România Literară”, dacă e să exagerăm un pic, dar numai un pic, publică autori de la noi şi ia în dezbatere cărţi şi fenomene literare basarabene într-o proporţie mult mai mare decât scriu toate celelalte ziare luate împreună despre realităţile din Republica Moldova. Oricum, lectură multicoloră tuturor celor dornici să scape de cenuşiu!

Copil teribil la 70 de ani!

Rar se întâmplă când numele unui scriitor este identificat cu titlul uneia din cărţile sale. Rar, dar se întâmplă. Iar când se întâmplă, norocul e dublu: norocul autorului şi norocul cărţii. În general se poate spune că cine nu are, pe lângă un nume de scriitor, şi un nume provenit din titlul uneia din cărţile sale, să nu se aştepte la o glorie postumă prea îndelungată. „Numele tău”, „Sunt verb”, „Săgeţi”, „Imne şi blesteme”, „Toamna lui Orfeu”, „Momentul inimii”, "Aventurile lui Guguţă", "Piatra de citire", "Moş Pasăre",„Temerea de obişnuinţă”, „Povara bunătăţii noastre”, „Singur în faţa dragostei”, „Zbor frânt”, „Povestea cu cocoşul roşu”, „Vămile”, ca să aduc doar titlurile unei generaţii deja clasicizate, au sonoritatea unor nume de referinţă. Cine le paşte, le cunoaşte. Cu tot respectul faţă titlurile-nume de mai sus, cred că cel mai mult şi-a contopit numele de scriitor cu titlul celei mai importante cărţi ale sale Nicolae Esinencu. Astfel, când spunem Esinencu, subînţelegem „Copilul teribil”, când spunem „Copilul teribil”, subînţelegem Esinencu. Da, ca chestia cu partidul, pe vremuri.
Apropo, dacă tot veni vorba de vremurile de demult. Cum să nu cad şi eu în păcatul de-a vorbi despre mine, când pe „eşafod” stă şi îşi aşteaptă sentinţa altcineva. Eram într-a noua, la Pârjolteni, Călăraşi. Abia venit dintre păduri, de la Buda. Directoarea şcolii, regretata Maria Cotic, ne-a adunat pe toţi cei din „clasele mari” în sala sportivă la o întâlnire cu scriitorii. Ce mai! Aflam că există şi scriitori vii, în viaţă, nu numai în manuale. Şi a intrat în sala sportivă Nicolae Esinencu care dădea indicaţii din mers să fie închise toate geamurile, fiindcă e deja ora mesei şi elevii sunt aşa de flămânzi, încât sunt luaţi de curent şi duşi pe la casele lor şi el rămâne doar cu învăţătorii. (Mă rog, aflu abia azi, că venea direct din podgorii unde „Aşi” absoluţi în ale ceremoniilor, precum Preşedinţii Lişinschi, coleg de şcoală cu Gr. Vieru, şi Cuţenco, plus Nanu Mitea de la brigada de tractoare, avuseseră grijă ca oaspetele să nu ducă lipsă de inspiraţie). Problema însă era cu totul alta. „Copilul teribil” reuşise să citească tot ce era de citit pe coridorul şcolii. Şi, chiar înainte de-a se aşeza pe scaunul ce i se oferise în „prezidium”, a ridicat un deget şi a zis: ”Aş-şa! Cine a scris versurile celea de pe perete?” Avea în vedere din „Gazeta de perete”, nu chiar de pe perete! Şi doamna directoare a căutat cu privirea prin sală, s-a oprit la mine, şi a zis: „Neculăieş de la Buda, ia ridică-te să te vadă toată lumea!” Şi eu m-am ridicat, năucit de emoţii. Sigur, nu aveam curajul să ridic ochii spre scriitor. Era suficient că îl auzeam spunând: „Aş-şa! Elevi, ascultaţi-mă! Aista-i scriitor!” După care nu mai ţin minte decât că cineva îmi punea în mâini o carte. Cartea avea şi autograf. Iar mâinile care îmi puneau cartea în mâini erau aceleaşi care făcuseră autograful. Cartea se intitula, ca să vezi, „Dealuri”.
În fine, de pe „Dealul din vale” din "Jurnal de Chişinău", la Mulţi Ani şi după aceşti 70 împliniţi, maestre „Copil teribil”!vizualizări: 53

2009 şi 1999

Acum zece ani, în martie 1999, Guvernul Sturza venea la putere pe fundalul unei crize ce măcina economia tuturor ţărilor din CSI, criză ce îşi avea originea în «miercurea neagră» a Rusiei, când băncile fuseseră puse pe brânci, zice-se, din cauza scăderii drastice a exporturilor de petrol şi gaz. Guvernul Sturza a fost promovat şi propus de o Alianţă – ADR. Mai spre toamnă patru (4 !) deputaţi – E.Burcă, I. Morei, V.Tabunscik şi D. Pulber au părăsit ADR-ul, declarându-se independenţi. În noiembrie a aceluiaşi an Guvernul Sturza cade. Cade în pofida unor dovezi clare că era capabil să ne scoată din criza de care nu era şi nu eram responsabili. Pentru demisie au votat deputaţii independenţi (mai târziu văzându-se că, de fapt, erau cu de-asupra de măsură de dependenţi de cineva), deputaţii conduşi de Iu. Roşca şi cei conduşi de V.Voronin. Pe urmă vin alegerile... anticipate – da, anticipate ! - şi vin opt ani de regim comunist.
Astfel, criza din Rusia a provocat eliminarea de la putere a democraţilor în R.Moldova iar în ţara de origine – Războiul din Cecenia şi venirea lui Putin la Putere. Exact peste zece ani vine la putere un guvern condus de Vlad Filat, fost Ministru de Stat în Guvernul Sturza şi, la fel ca şi Sturza, fost membru marcant al partidului condus de Diacov. Acest guvern vine la putere pe fundalul unei crize mondiale provocate de data asta de America. Vine susţinut şi el de o Alianţă – AIE.
Şi deja sunt semne că Guvernul Filat este în stare să ne treacă cu bine prin criza mondială, adică să ne scoată teferi la liman, cum se spune. Ba chiar şi AIE, cel puţin la o privire din exterior, se arată un monolit de nedistrus. Adevărat, ex-premierul Ion Sturza spunea recent la «Europa Liberă» că în 1999 procesul politic era mai democratic, implicând mai mulţi factori politici şi că diferenţa dintre Alianţa din anul cu trei de nouă şi actuala alianţă «din păcate, nu este în favoarea Alianţei de astăzi. Alianţa din 1999 a fost in primul rând formalizată. A avut un program de activitate, a avut conducători formali... Nu era un club al celor patru sau a celor trei, care erau atunci. Şedinţele ADR-ului erau mai ceva decât şedinţele parlamentului, cu dezbateri, opinii. Erau diferite grupuri sau comisii interne pe domenii.” La fel de adevărat e şi faptul că ex-premierul mai sugerează cu ironie că da, fosta Alianţă le-a avut pe toate, dar, vorba bancului, la ce i-a folosit!?
Pentru noi, ca simpli cetăţeni, este extrem de important ca actuala guvernare să ţină cont de experienţa celor nouă luni din ’999 când la guvernare a fost echipa lui Ion Sturza, astfel încât o criză care prin alte părţi vine şi trece, la noi să nu devină cronică, să nu se transforme în rampă de lansare a unor „salvatori” de neam şi ţară/stat cu apucături totalitare. Ceea ce ne pune în gardă e că, în ciuda unor promise implanturi constituţionale nedureroase chiar şi fără analgetic, bulgărul de zăpadă rostogolit se face tot mai mare, astfel încât într-o bună zi s-ar putea să nu mai avem forţă să-l împingem. Şi atunci vor veni cei odihniţi. Iar la urmă, aşa, ca un fel de Baba Dochia, vor veni şi anticipatele. Va apărea, de fapt, cel de-al treilea, cel menit să câştige, ca de obicei, acolo unde doi se bat. Vă rugăm, nu vă mai bateţi, domnilor parlamentari! În orice caz, nu atunci când al treilea abia aşteaptă să vă ia locul şi să ne ia pe noi la bătut ca în noaptea de 7 spre 8. Crăciun Fericit!

Fondul supravieţuirii prin cultură

Trebuie să recunoaştem, niciodată oamenii de cultură şi uniunile de creaţie nu s-au mobilizat cu mai mult entuziasm pentru realizarea unui proiect cultural. Este vorba de constituirea unui Fond al culturii şi obţinerea recunoaşterii oficiale a cestuia. În acest sens se poartă discuţii nu doar în „careul de aşi” al Chişinăului, ci, bravo organizatorilor! peste tot în teritoriu unde există oameni devotaţi cauzei culturii, ca să ne exprimăm în limbajul unei agenţii de presă care scrie realmente următoarele: „printre problemele principale cu care se confruntă cultura în acest moment figurează lipsa unor programe complexe şi a mijloacelor financiare pentru dezvoltarea acestui sector...” Aşadar, sectorul cultural, de rând cu sectorul zootehnic sau viti-vinicol înregistrează anumite probleme, pe lângă realizări indubitabile, fireşte, ce fac să crească în ritm săltăreţ pe cap de locuitor numărul de Artişti ai Poporului, ca să nu mai vorbim de creşterea numărului de Artişti Emeriţi. Dar să revenim la cultură. Mai mult decât atât. Acest prim Congres al oamenilor de cultură, în timpul înregistrării, delegaţilor le dădea şi mape. Iar din cele expuse în mape se vedea şi mai clar că totul e pe bune. În sensul că şi oamenii de cultură pot fi, în sfârşit, pragmatici. De-o pildă, delegaţilor li s-a propus, fireşte cu statut de Proiect, să aprobe „Legea Republicii Moldova cu privire la Fondul Culturii” articol după articol, printre care şi Articolil 13 (din nou Articolul 13!) privitor la „Destinaţia Fondului Culturii”, articol ce spune clar din start, după cum m-a atenţionat Dl Gheorghe Prini, directorul Ed.Ştiinţa: „Realizarea de programe şi proiecte din toate domeniile culturii şi a artei, în funcţie de priorităţile anuale de funcţionare stabilite de către Consiliul de administrare.” Aşadar, realizarea programelor şi proiectelor şi-o asumă Fondul Culturii. Adică, Fondul Culturii îşi ia pe capul său realizarea! De fapt, toată sarcina. Ca să nu zic sarcina cea mai grea. Foarte convingători, vorbitorii C.Cheianu, Gh. Ciobanu, M.Poiată, V.Saharneanu, Elena Frumosu, M.Fusu, M.Tetelea, V.Reabcinschi, plus vorbitorul care, cu o viteză de lectură incredibilă, a înlocuit-o pe Tatiana Popa de la „Casa părintească” de prin părţile Călăraşilor, au convins audienţa că la baza economiei stă cultura. Şi că dacă cultură nu e, nici economie nu e! Şi de bună seamă: de unde economie acolo unde civilizaţie nu e, adică (virgulă culturală obligatorie!) cultură nu e!? Sarcina acestui Congres a fost cu atât mai grea, cu cât a fost oarecum bine dispus, fără supărări, să-l ia la periat pe Boris Focşa, actualul Ministru al culturii. Numai că dl Focşa s-a dovedit a fi nu numai că prezent în sală, dar şi la microfon, de unde a spus pe înţelesul tuturor că, în ciuda faptului că la Ministerul Culturii multe lucruri nu sunt clare, e clar că e de partea acestui Congres şi a delegaţilor sosiţi la el. Printr-o trimitere la o telegramă, trimitere făcută de dl Cimpoi cu referinţă la o telegramă trimisă de Marian Lupu, Congresul a fost susţinut cu binecuvântări întru succes nu numai de Ministrul Culturii. Însă şi mai importantă a fost prezenţa la acest Congres a Dlui Mihai Ghimpu, care în dubla Dumnealui funcţie de Dublu Preşedinte, a dat semnul cel mai clar că e de partea Fondului Culturii. Dumnealui a ţinut să le amintească, şi pe bună dreptate, Oamenilor de Afacere că ei fac afaceri şi adună bani doar pentru că s-au găsit nişte intelectuali şi oameni de cultură pe vremea Perestroicii care au insistat, pragmatic, să se treacă la economie de piaţă, adică exact la economia pe care o fac oamenii de afaceri azi, nelăsând decât în rare cazuri vreun bănuţ în palma omului de cultură, mai ales atunci când acesta nu se numeşte Lenuţa Burghilă. Astfel încât, Mihai Ghimpu a insistat, verbal fireşte, să-i roage pe Oamenii de Afaceri să pună chiar ei primii bănuţi pe contul Fondului Culturii al Oamenilor de Cultură! Ca să nu mai subliniez cât de subliniat apăsat a spus-o Dl Philipp Dietachmair, Director de Programe de Vecinătate Europeană, reprezentând Fundaţia Culturală Europeană de la Amsterdam cu citatul dumnealui năucitor de potrivit pentru optimismul Oamenilor de Cultură din R. Moldova, aducând un citat dintr-o spusă a unui fondator al Unirii Europei, care, după ce Europa era deja unită şi idealul realizat, a zis că unirea europeană trebuia să se formeze nu doar pe criterii economice, ci şi mai ales pe criterii culturale. Fondul Culturii din R.Moldova are şanse clare de-a ne oferi posibilitatea să fim acceptaţi în Europa în baza criteriului care ne caracterizează, în ciuda tuturor vicisitudinilor – criteriul existenţei într-un spaţiu cultural european.