Bâline cu altfel de comunişti

Dacă se întâmpla să-l întrebi cu ceva timp în urmă pe un ditamai om serios, a cărui moralitate ţi se părea ireproşabilă, tot el mai având şi bunici deportaţi, că de ce s-a dat cu comuniştii, cu cei care au decimat milioane de oameni, care au distrus biserici şi s-au dedat atâtor fărădelegi întrecându-se în a potlogări prin toată Europa de Est şi prin lume, cel întrebat se făcea străveziu la faţă de puritate interioară şi-ţi răspundea mirându-se de nepriceperea ta: „Păi, aiştia-s altfel de comunişti, dom’le! Ce, nu ştiai?”. A-ha! Carevasăzică, altfel de! Se numesc tot comunişti, idolul lor e tot Lenin, simbolurile – tot seceră şi ciocan pe un drapel de culoarea sângelui vărsat, însă ei sunt, vezi bine, altfel de! Şi s-au lăsat mult prea mulţi îmbrobodiţi anume de această imagine… altfel-de-istă.
Dacă ne gândim mai bine, însăşi ideea renaşterii naţionale, în măsura în care aceasta încă mai pâlpâia cu adevărat în stafful PePeCeDeului după două mii unu, s-a lăsat în cele din urmă vrăjită de pretenţia comuniştilor de a fi altfel decât cum sunt comuniştii în general. Nicio mişcare naţională trezită la viaţă de către Fronturile Populare din fostele republici sovietice nu a sfârşit-o atât de frumos îmbrobodită. Felul cum au fost „păpaţi” politic mult prea înfocaţii patrioţi români-basarabeni rămaşi în preajma mereu rezistentului Iurie Roşca, fraternizând cu comuniştii încă de la debarcarea guvernului Sturza, pare să fie de asemenea rezultatul insistenţei cu care era întreţinută ideea că aceştia sunt altfel de comunişti.
Adevărat, odată cu respingerea de către Voronin a bine cunoscutului Plan Kozak, fie şi sub presiunea tot mai ameninţătoare a manifestanţilor, imaginea comuniştilor chiar începuse a se îmbunătăţi. Ca să nu mai zicem de nimburile pe care unii începuseră să le salte pe capetele comuniştilor odată cu primele îmbrăţişări Băsescu-Voronin, când cel mai patriotic săptămânal de la noi titra pe prima pagină: „De la Împăratul Traian la Vladimir Voronin”. Dacă ne amintim de toate acestea, plus faptul că se vorbea la tot pasul de vectorul european al RM, acum înţelegem de ce partidul comuniştilor reuşise să atragă de partea sa un important număr de tineri specialişti în diferite domenii, care s-au şi pomenit în funcţii destul de înalte.
La un moment dat chiar se credea că Voronin va merge pe linia „umanizării” imaginii comuniştilor până la schimbarea denumirii partidului, făcându-i pe comunişti să nu mai fie… comunişti. Iluzii deşarte! Iluzionistul era într-o formă perfectă, reuşind să-i prostească pe toţi, de la Cobusca şi până hăt la Bruxelles. Acum oricine îşi dă seama că o adevărată „schimbare la faţă” a comuniştilor ar fi însemnat mai întâi de toate ca actuala Comisie Cojocaru să fi fost creată anume la insistenţa lor, ei fiind cei mai interesaţi să se debaraseze de propriul trecut. S-a întâmplat, însă, tocmai invers. Prin protestele lor împotriva activităţii acestei comisii, au demonstrat că sunt, de fapt, susţinători aprigi ai crimelor regimului totalitar comunisto-stalinist. Au demonstrat că nu au cum să fie altfel de ceea ce sunt, că rămân comunişti-comunişti! Acelaşi lucru ni-l sugerează şi faptul că nu au venit şi ei pe 13 iunie cu o floare în scuarul gării pentru a-şi cere iertare în numele predecesorilor lor pătaţi de sângele nevinovat al celor încărcaţi în vagoane de vite cu tot cu copii şi femei gravide şi duşi să se prăpădească prin siberii şi nisipuri pârjolitoare. Şi după ce că nu mai crede nimeni în bâline cu altfel de comunişti, lucrurile încep să capete nuanţe uşor (!) sinistre. Fiindcă întrebarea se pune astfel: cine sunt ei, comuniştii de azi, din moment ce nu doresc să acuze la nivel oficial, şi cu totală dezaprobare, crimele comuniştilor de ieri?

Ce-a fost în capul lor?

Dincolo de interesul politic – şi nu-i frumos să ne prefacem că n-ar exista şi acesta – sau interesul ce ţine de respectarea normelor legale, recenta desecretizare a dosarelor parafate cu grif secret de către fosta guvernare, mai există şi o curiozitate pur omenească. Suntem tot mai curioşi să aflăm ce-a fost în capul lor cât au stat sus, la conducere!? Drept cine treceam noi în ochii lor? Când ne aveau de oameni normali şi când ne aveau de proşti? Cu cât cinism erau în stare să ne trateze?
Sunt întrebări cît se poate de fireşti după ce toate bănuielile s-au adeverit cu vârf şi îndesat, din păcate. Cel puţin în două domenii, pe care Voronin şi le adjudecase prezentându-se drept singurul lor apărător sincer şi dezinteresat, descoperim că regele e gol. S-a fisurat grav măreaţa faţadă polietnică a statului şi, nu în ultimul rând, s-a ales praful din necuprinsa dragoste a conducerii comuniste faţă de cântăreţii şi artiştii predispuşi să se manifeste pe post de Lenuţa Burghilă. Şi asta din moment ce adevăratele sentimente au ieşit la iveală: pe antetul unui proiect pregătit de Victor Stepaniuc, proiect în care erau indicate sumele ce urmau să fie încasate de către fiecare artist pentru susţinerea comuniştilor în campania electorală, preşedintele Voronin a încondeiat cu mâna sa o mamă de rezoluţie care s-ar putea să rămână în istoria scriiturii de acest gen drept mostră de cinism la nivel de stat. Dumnealui nu stă mult pe gânduri şi scrie: „Cu bani şi tîganii cîntă şi dansează!?” Câtă subtilitate în cunoaşterea specificului etniilor conlocuitoare! Ar reieşi că există şi etniii care s-ar apuca să cânte şi să danseze în electorală fără bani! Mai ales pentru comunişti! Oricum, fondul problemei nu constă neapărat în slăbiciunea artiştilor de-a mai face un ban, din contul partidelor, în condiţiile în care nivelul de viaţă în R. Moldova nu e nici pe departe la cota „do de sus”, ci chiar mai jos de „do de jos”. Fiecare e în drept să-şi pună la bătaie numele şi talentul cum îl îndeamnă buzunarul. Miezul chestiunii e în felul cum sunt trataţi de către cei pe care îi deservesc.
Se poate spune că nu a fost desecretizat doar un document. A fost desecretizată o anumită atitudine pe care o avea fostul regim faţă de etniile conlocuitoare şi faţă de artişti. Şi atenţie! Sunt trataţi astfel cei care au fost de-acord să concerteze pentru ei, să le aducă lor electorat. Ce să mai vorbim atunci de atitudinea, secretă, a comuniştilor faţă de ceilalţi artişti, faţă de restul oamenilor de cultură şi artă, care nu numai că nu au colaborat cu ei, dar au şi fost în opoziţie deschisă? Aşa da, aşa îţi poţi permite gesturi largi faţă de maeştri precum Doga şi Druţă, fericindu-i cu câte un milion, şi mai diluând dispreţul ascuns faţă de marea majoritate a oamenilor de creaţie, dispreţ care iese în cele din urmă suprafaţă şi de sub sigilul „secret de stat”. Oricât s-ar fi străduit ei să arate că sunt în stare să preţuiască eforturile artiştilor pentru propăşirea culturii naţionale, în realitate i-au umilit reducându-i valoric până la nivelul „Caravelei”. Adevăratele revelaţii ale „desecretizării”, pe lângă cele legate de aspectul respectării normelor legale, s-ar putea să fie cele care ne spun ce a fost în capul lor vizavi de respectul faţă de etnii şi faţă de valorile noastre naţionale. De fapt, nu doar „ce a fost”. Ce e în capul lor!?

De ce Voronin va ordona „executarea!” pentru alegerea lui Lupu?

Voronin n-ar fi Voronin dacă ar ajunge să voteze cu mânuţa lui - de fapt, cu mâna sa de general - pentru Lupu. Asta ar însemna totodată şi o dezamăgire cruntă pentru noi, cei care îl considerăm ca fiind un mare orgolios. Ar însemna că rătăceam rău de tot, că eram "bludnici" când aveam asemenea impresii despre dumnealui. În fond, orgoliul ex-preşedintelui va fi şi de data asta la nivel: nu, el nu-l va vota pe Lupu. Avem însă motive să credem că va ordona, conform deprinderilor profesionale; va ordona scrâşnind din dinţi fierşte, „executarea!” pentru cel puţin opt deputaţi PCRM-işti meniţi în conformitate cu viziunile Proniei să voteze în stil AIE. Or, Voronin o fi fiind unde o fi fiind el slabuţ – să zicem, la capitolul românism pe filiera celui mai mare român moldovean Ştefan cel Mare şi Sfânt -, însă în nici un caz nu-i slab în materie de strategii politice favorabile propriului partid. Nimeni nu şi-l poate imagina acţionând în defavoarea PCRM-ului. Şi ce interes ar avea?! PCRM-ul e ultimul său bastiun (cucerit), la fel cum Voronin e ultimul bastion cucerit de vreun partid comunist.
În acest sens, nu cred să fie Voronin atât de pierdut în spumele Mării Adriatice, încât să nu vadă, să nu simtă, fie şi tentacular, prin intermediul unor meduze, că Marian Lupu a luat startul pe nota zece cu PDM, parcurgând primele sute de metri cu apucături de favorit în maratonul politic moldovenesc. Mai mult decât atât, actualul general şi fostul Peşedinte, mare amator de curse de cai (în special alături de Putin, care însă nu i-a dăruit decât un cal, nu şi privire), nu poate să nu vadă că în actuala curssă politică imediat după Lupu vine în mare forţă Filat cu PDL-ul. Iar pe locul trei, în pofida eforturilor atâtor televiziuni de a-i pune ghimpi pe criterii extrapolitice, Ghimpu e propulsat nu doar el, dar şi Chirtoacă. Şi să fie clar: de la comunişti, nici Sârbu, nici Petrenco, nu sunt pe post de viitori lideri. Cum nu a fost nici Lupu, decât prin ameţeli strategice. Şi cu atât mai mult Victor Stepaniuc prin ameţeli geto-dacice, ştiind foarte bine de unde vine şi până unde se cade să se îndrepte ca sa aibă şi înspre Costeşti nişte trepte. În fond, în Fond-van- Finiş, va împinge panglica cu pieptul peste finiş Von-ul strategic al tuturor strategiilor şi stratagemelor, adică, să zicem, dracu ştie cine! Mai ales că acesta e foarte bine cunoscut!
Aşa sau altfel, actuala guvernare nu are cum să nu continuie ce o duce capul.
Şi, să fim serioşi, o duce capul să realizeze minimumul necesar.
Un minimum ce pentru guvernările comuniste a însemnat maximum.
Adică a achitat la timp deocamdată salariile, pensiile, bursele, intemnizaţiile, PCRM-ul, chiar dacă se va menţine pe locul patru în cursă, distanţa va fi atât de mare faţă de călcâiele locului trei încât se va simţi umilit cu de-asupra de măsură ca să se simtă umilit şi zdrobit fără şanse de-a mai da şanse celor umiliţi. Însă umilinţa lor, a comuniştilor, ar fi cu mult mai jalnică decât o eventuală umilinţă în cazul în care s-ar simţi umiliţi dacă ar vota cu Lupu. (Iertată să ne fie recurgerea la umilinţă a umiliţilor de noi!) Ca să nu mai vorbim că „umilinţa” de a-l vota pe Mrian Lupu la Preşedinţie ar putea să se transforme oricând într-un titlu de glorie. „Execzutarea!” ordonată de Voronin în acest sens, ne place nouă sau nu, ar face ca ultimul Partid Comunist din Europa s-o mai ducă câine-câineşte, cum se zice, ca să nu zic lup-lupeşte. Fiindcă, oricum am da-o pe după colţ, Lupu este şansa comuniştilor de-a mai pâlpâi în peisaj, înainte de-a se pierde definitiv în umbră deasă de „Moldsilva”. În fine, premierul Vlad Filat, trecut prin toate, inclusiv prin experienţa de-a face bani fără să-i fie ruşine că-i face, va şti cum să facă bani şi pentru noi, plătind la timp aceleaşi salarii, pensii, burse, intemnizaţii, ca lumea să simtă că, da! se poate, se poate şi fără comunişti. Ba chiar că se poate şi mai bine!
Aici ar trebui să pun punct.
Mă ia însă o temere ce se face resimţită până la nivel de genunchi: teama ca nu cumva comuniştii să-l vrea pe Lupu, ba chiar să şi-l prea mult dorească, în timp ce în întunericul infernal al urnei de vot să-şi facă de cap alte voturi, care să nu-l mai vrea pe Lupu şi să vrea anticipate. Acestea fiind voturi, nu Dea Domnulâ! necomuniste. Ei, dar strategiile tocmai de aia sunt invulnerabile, pentru că au în spate ditamai strategi. N-am nici o îndoială că pentru a contracara o mişelească tentativă de a nu-l vota AIE-ul pe Lupu, excelentul strateg Voronin le va ordona camarazilor să nu se limiteze în timpul votării doar la 8 voturi pro-Lupu! Pentru orice eventualitate le va ordona să se prefacă precum că nici n-au băgat de seamă cum au făcut şi-au dres că au nimerit vreo douăzeci de buletine Pro-Ştim-Noi-Cum-Îl-Cheamă în Urna de Rigoare.

Nervi de toamnă în politica moldovenească

În sfârşit, nu au rezistat nervii cuiva. Nervii lui D. Ciubaşenco. Adevărat, n-au cedat în clipa când deja se ştia că, aşa cum era şi firesc, doritorul de voturi comuniste, reprezentantul şi unicul candidat din partea AIE, Marian Lupu, a simţit nevoia să se întâlnească cu Voronin. Or, ceea ce „dezvăluie”, cipurile, Ciubaşencu la „Europa Liberă” ca fiind un scenariu, e un scenariu la mintea copiilor. Or, nu se ştia de pe când s-a constituit AIE că PD plus PCRM fac 61 de voturi, adică şi preşedinţie şi guvern şi tot ce vrei pentru ca Lupu „să fie stăpân”? Mai firesc ar fi să fie dezvăluit celălalt scenariu. Scenariul unei guvernări fără comunişti. Or, acest scenariu e în plină desfăşurare. Problema e dacă guvernarea actualmente în desfăşurare se simte incomodată de factori extra-guvernamentali sau dacă are cumva insuficienţe respiratorii din pricina faptului că R.Moldova nu are Preşedinte ales. Cel puţin dintr-o parte privind, actuala guvernare nici măcar nu dă semne că ar fi îngrijorată de faptul că statul pe care îl guvernează nu are u n Preşedinte ales. Ea pare să fie pregătită să guverneze până în pânzele albe fără un Preşedinte ales. Adevărat, între timp, prestaţia lui Vlad Filat creşte pe zi ce trece. De fapt, actualmente anume Vlad Filat, dar nu Lupu sau, cu atât mai mult, Ghimpu, e pe val. Şi nu trebuie să-şi facă iluzii nici Voronin, dar cu atât mai mult Lupu, că anticipatele i-ar aduce pe ei pe cai albi. În cazul în care se va ajunge la anticipate, AIE nu are nici o şansă să participe sub o singură siglă. Prestanţa şi ritmul de creştere în top a actualului primministru va face cu de la sine putere ca PLDM să participe desinestătător la anticipate. În situaţia dată cel mai penibil se vor simţi nu restul partidelor din AIE, ci PD şi PCRM, care fie că vor trebui să participe cu o listă comună (ceea ce ar însemna sinucidere reciprocă), fie vor trebui să tindă fiecare separat spre un electorat democratic pornit tot mai spre Vlad Filat. Varianta doborârii guvernului Filat după ce că PCRM îl va vota pe Lupu, iar Lupu cu PCRM vor dori să formeze un nou guvern, e şi mai catastrofală pentru R. Moldova, decât eventualele anticipate. Deja Vlat Filat e un lider după care societatea v-a merge, în cazul în care va fi victimizat, precum a mers după Voronin. Or, în situaţia dată adevărata victimă, între Filat şi Voronin, va fi Lupu şi partidul pe care i l-a încredinţat Diacov.