Liviu Damian – un glas în pustiu?

L-am surprins pe Liviu Damian mânuind furios foarfecele şi decupând portretul lui Gorbaciov din revista „Ogoniok”. Era luna iunie 1985. Şi fiindcă tot intrasem în biroul său, mi-a zis să-l ajut să-l prindă pe Mihail Sergheevici cât mai sus pe perete în pioneze. Da, în pioneze, sublinia dumnealui, precizând că doreşte să stea ca pe hornul de-acasă. Şi asta ca să fie clar că e pus pe perete din inimă, fără indicaţii speciale. Şi ţinuse o adevărată pledoarie, căţărat dumnealui pe un scaun, iar eu pe două puse unul peste altul, despre avantajul pozelor prinse în pioneze şi nu puse în rame luxoase, rame care figurau ca mobilier în „Inventar”. S-a aşezat apoi mulţumit de „ispravă” la biroul său de secretar al Uniunii Scriitorilor şi, avându-l pe Gorby la spate drept aliat, şi-a frecat vesel cu palma stângă locul palmei ce-i lipsea de la mâna dreaptă, exclamând: „Acum să-i văd cum îl critică pe el, nu pe mine!”
Adevărul e că Liviu Damian trecea atunci printr-o perioadă febrilă ca om de creaţie şi dificilă ca tribun, cum li se spunea pe atunci, uşor peiorativ, scriitorilor care se angajau frenetic să schimbe lumea. După ce participase în1983 la înmormântarea poetului Nichita Stănescu la cimitirul Bellu din Bucureşti, unde îngenunchease pentru prima dată şi la mormântul lui Eminescau, revenit la Chişinău, poetul părea el însuşi schimbat şi pregătit de schimbări. În plus, deveniseră şi mai dure fricţiunile în cartul Uniunii Scriitorilor, unde ciocnirile între gruparea „montată” de acelaşi Vasile State ca om al CC-ului şi restul scriitorimii se lăsa cu ameninţări şi lovituri de pumn în masă inclusiv în biroul său. Era perioada când Damian începuse să ţină aşa-zisele „întâlniri de taină”. Pentru cine încă nu ştie – şi ar fi normal să nu ştie nimeni – aceste întâlniri secrete unul la unul cu un scriitor în care avea toată încrederea, se desfăşurau în afara Chişinăului. Prin metoda deducţiei, înclin să cred că a avut nu mai puţin de trei întâlniri de acest gen. Când m-am pomenit şi eu unul la unul cu Liviu Damian într-o pădure de prin părţile Sorocii şi am descoperit că ceea ce îmi mărturiseşte aproape că aduce a lovitură de stat, m-am făcut, ţin minte, tare mic de frică, ceea ce nu l-a împiedicată să-mi spună tot ce avea de spus, asumându-şi şi riscul de-a fi turnat de-un fricos ca mine. Şi bine că şi l-a asumat. Asta mi-a dat şi mie ulterior curaj - curajul de-a avea încredere că nu voi fi turnat că am ascultat ce-am ascultat. Şi iată că cel puţin un lucru s-a adeverit cu vârf şi îndesat din cele spuse de el. Şi anume. După ce mi-a spus atunci că la Bucureşti a fost oaspetele casei fostei învăţătoare a tatălui meu, doamna Sofia, mama scriitorului şi diplomatului de mai târziu Aurel Dragoş Munteanu, născut în satul meu natal, şi că într-o anumită împrejurare ultra-secretă Aurel-Dragoş i-a adus mai multe argumente precum că peste câţiva ani Uniunea Sovietică se va prăbuşi, cum se va prăbuşi şi Ceauşescu; timpul a confirmat totul cu de-asupra de măsură. Şi ce mult îmi doream să-i strâng mâna lui Liviu Damian şi să ne bucurăm împreună când în anul 1991 Republica Moldova era recunoscută de ONU iar la arborarea tricolorului alături de primul Preşedinte Mircea Snegur stătea în poziţie drepţi şi Aurel-Dragoş Munteanu în calitatea sa de Ambasador al României la ONU.
De fapt, cine reciteşte astăzi cu mai multă atenţie poezia lui Liviu Damian, nu poate să nu-şi dea seama că era, neîndoielnic, poezia cea mai pregătită pentru a declanşa perestroika în mediul nostru profund dogmatizat. Dovadă că nimic nu apare din nimic. Dar cât de important e ca ceea ce apare, atunci când apare, să nu se piardă-n pustiu.

2009 şi 1999

Acum zece ani, în martie 1999, Guvernul Sturza venea la putere pe fundalul unei crize ce măcina economia tuturor ţărilor din CSI, criză ce îşi avea originea în «miercurea neagră» a Rusiei, când băncile fuseseră puse pe brânci, zice-se, din cauza scăderii drastice a exporturilor de petrol şi gaz. Guvernul Sturza a fost promovat şi propus de o Alianţă – ADR. Mai spre toamnă patru (4 !) deputaţi – E.Burcă, I. Morei, V.Tabunscik şi D. Pulber au părăsit ADR-ul, declarându-se independenţi. În noiembrie a aceluiaşi an Guvernul Sturza cade. Cade în pofida unor dovezi clare că era capabil să ne scoată din criza de care nu era şi nu eram responsabili. Pentru demisie au votat deputaţii independenţi (mai târziu văzându-se că, de fapt, erau cu de-asupra de măsură de dependenţi de cineva), deputaţii conduşi de Iu. Roşca şi cei conduşi de V.Voronin. Pe urmă vin alegerile... anticipate – da, anticipate ! - şi vin opt ani de regim comunist.
Astfel, criza din Rusia a provocat eliminarea de la putere a democraţilor în R.Moldova iar în ţara de origine – Războiul din Cecenia şi venirea lui Putin la Putere. Exact peste zece ani vine la putere un guvern condus de Vlad Filat, fost Ministru de Stat în Guvernul Sturza şi, la fel ca şi Sturza, fost membru marcant al partidului condus de Diacov. Acest guvern vine la putere pe fundalul unei crize mondiale provocate de data asta de America. Vine susţinut şi el de o Alianţă – AIE.
Şi deja sunt semne că Guvernul Filat este în stare să ne treacă cu bine prin criza mondială, adică să ne scoată teferi la liman, cum se spune. Ba chiar şi AIE, cel puţin la o privire din exterior, se arată un monolit de nedistrus. Adevărat, ex-premierul Ion Sturza spunea recent la «Europa Liberă» că în 1999 procesul politic era mai democratic, implicând mai mulţi factori politici şi că diferenţa dintre Alianţa din anul cu trei de nouă şi actuala alianţă «din păcate, nu este în favoarea Alianţei de astăzi. Alianţa din 1999 a fost in primul rând formalizată. A avut un program de activitate, a avut conducători formali... Nu era un club al celor patru sau a celor trei, care erau atunci. Şedinţele ADR-ului erau mai ceva decât şedinţele parlamentului, cu dezbateri, opinii. Erau diferite grupuri sau comisii interne pe domenii.” La fel de adevărat e şi faptul că ex-premierul mai sugerează cu ironie că da, fosta Alianţă le-a avut pe toate, dar, vorba bancului, la ce i-a folosit!?
Pentru noi, ca simpli cetăţeni, este extrem de important ca actuala guvernare să ţină cont de experienţa celor nouă luni din ’999 când la guvernare a fost echipa lui Ion Sturza, astfel încât o criză care prin alte părţi vine şi trece, la noi să nu devină cronică, să nu se transforme în rampă de lansare a unor „salvatori” de neam şi ţară/stat cu apucături totalitare. Ceea ce ne pune în gardă e că, în ciuda unor promise implanturi constituţionale nedureroase chiar şi fără analgetic, bulgărul de zăpadă rostogolit se face tot mai mare, astfel încât într-o bună zi s-ar putea să nu mai avem forţă să-l împingem. Şi atunci vor veni cei odihniţi. Iar la urmă, aşa, ca un fel de Baba Dochia, vor veni şi anticipatele. Va apărea, de fapt, cel de-al treilea, cel menit să câştige, ca de obicei, acolo unde doi se bat. Vă rugăm, nu vă mai bateţi, domnilor parlamentari! În orice caz, nu atunci când al treilea abia aşteaptă să vă ia locul şi să ne ia pe noi la bătut ca în noaptea de 7 spre 8. Crăciun Fericit!

Fondul supravieţuirii prin cultură

Trebuie să recunoaştem, niciodată oamenii de cultură şi uniunile de creaţie nu s-au mobilizat cu mai mult entuziasm pentru realizarea unui proiect cultural. Este vorba de constituirea unui Fond al culturii şi obţinerea recunoaşterii oficiale a cestuia. În acest sens se poartă discuţii nu doar în „careul de aşi” al Chişinăului, ci, bravo organizatorilor! peste tot în teritoriu unde există oameni devotaţi cauzei culturii, ca să ne exprimăm în limbajul unei agenţii de presă care scrie realmente următoarele: „printre problemele principale cu care se confruntă cultura în acest moment figurează lipsa unor programe complexe şi a mijloacelor financiare pentru dezvoltarea acestui sector...” Aşadar, sectorul cultural, de rând cu sectorul zootehnic sau viti-vinicol înregistrează anumite probleme, pe lângă realizări indubitabile, fireşte, ce fac să crească în ritm săltăreţ pe cap de locuitor numărul de Artişti ai Poporului, ca să nu mai vorbim de creşterea numărului de Artişti Emeriţi. Dar să revenim la cultură. Mai mult decât atât. Acest prim Congres al oamenilor de cultură, în timpul înregistrării, delegaţilor le dădea şi mape. Iar din cele expuse în mape se vedea şi mai clar că totul e pe bune. În sensul că şi oamenii de cultură pot fi, în sfârşit, pragmatici. De-o pildă, delegaţilor li s-a propus, fireşte cu statut de Proiect, să aprobe „Legea Republicii Moldova cu privire la Fondul Culturii” articol după articol, printre care şi Articolil 13 (din nou Articolul 13!) privitor la „Destinaţia Fondului Culturii”, articol ce spune clar din start, după cum m-a atenţionat Dl Gheorghe Prini, directorul Ed.Ştiinţa: „Realizarea de programe şi proiecte din toate domeniile culturii şi a artei, în funcţie de priorităţile anuale de funcţionare stabilite de către Consiliul de administrare.” Aşadar, realizarea programelor şi proiectelor şi-o asumă Fondul Culturii. Adică, Fondul Culturii îşi ia pe capul său realizarea! De fapt, toată sarcina. Ca să nu zic sarcina cea mai grea. Foarte convingători, vorbitorii C.Cheianu, Gh. Ciobanu, M.Poiată, V.Saharneanu, Elena Frumosu, M.Fusu, M.Tetelea, V.Reabcinschi, plus vorbitorul care, cu o viteză de lectură incredibilă, a înlocuit-o pe Tatiana Popa de la „Casa părintească” de prin părţile Călăraşilor, au convins audienţa că la baza economiei stă cultura. Şi că dacă cultură nu e, nici economie nu e! Şi de bună seamă: de unde economie acolo unde civilizaţie nu e, adică (virgulă culturală obligatorie!) cultură nu e!? Sarcina acestui Congres a fost cu atât mai grea, cu cât a fost oarecum bine dispus, fără supărări, să-l ia la periat pe Boris Focşa, actualul Ministru al culturii. Numai că dl Focşa s-a dovedit a fi nu numai că prezent în sală, dar şi la microfon, de unde a spus pe înţelesul tuturor că, în ciuda faptului că la Ministerul Culturii multe lucruri nu sunt clare, e clar că e de partea acestui Congres şi a delegaţilor sosiţi la el. Printr-o trimitere la o telegramă, trimitere făcută de dl Cimpoi cu referinţă la o telegramă trimisă de Marian Lupu, Congresul a fost susţinut cu binecuvântări întru succes nu numai de Ministrul Culturii. Însă şi mai importantă a fost prezenţa la acest Congres a Dlui Mihai Ghimpu, care în dubla Dumnealui funcţie de Dublu Preşedinte, a dat semnul cel mai clar că e de partea Fondului Culturii. Dumnealui a ţinut să le amintească, şi pe bună dreptate, Oamenilor de Afacere că ei fac afaceri şi adună bani doar pentru că s-au găsit nişte intelectuali şi oameni de cultură pe vremea Perestroicii care au insistat, pragmatic, să se treacă la economie de piaţă, adică exact la economia pe care o fac oamenii de afaceri azi, nelăsând decât în rare cazuri vreun bănuţ în palma omului de cultură, mai ales atunci când acesta nu se numeşte Lenuţa Burghilă. Astfel încât, Mihai Ghimpu a insistat, verbal fireşte, să-i roage pe Oamenii de Afaceri să pună chiar ei primii bănuţi pe contul Fondului Culturii al Oamenilor de Cultură! Ca să nu mai subliniez cât de subliniat apăsat a spus-o Dl Philipp Dietachmair, Director de Programe de Vecinătate Europeană, reprezentând Fundaţia Culturală Europeană de la Amsterdam cu citatul dumnealui năucitor de potrivit pentru optimismul Oamenilor de Cultură din R. Moldova, aducând un citat dintr-o spusă a unui fondator al Unirii Europei, care, după ce Europa era deja unită şi idealul realizat, a zis că unirea europeană trebuia să se formeze nu doar pe criterii economice, ci şi mai ales pe criterii culturale. Fondul Culturii din R.Moldova are şanse clare de-a ne oferi posibilitatea să fim acceptaţi în Europa în baza criteriului care ne caracterizează, în ciuda tuturor vicisitudinilor – criteriul existenţei într-un spaţiu cultural european.