Punctul zero şi punctum pe înţelesul unuia ca mine

Ce mărunte par acum neînţelegerile care ne dezbină în comparaţie cu ceea ce urmează să ni se întâmple nu mai târziu decât peste doi ani. Procesul, de fapt, a şi început. Ne îndreptăm direct spre Punctul Zero al Pământului. Mai pe înţelesul tuturor, se cheamă că în ziua de azi cele 24 de ore de viaţă corespund cu doar 16 ore de viaţă. Sigur, de viaţă de-a noastră, bună-rea, cum îi ea! Şi timpul e în continuă descreştere. Azi, duminică, să zicem, cele 16 ore trăite duminica trecută s-au mai micşorat cu ceva minute. Mă rog, dacă nu credeţi urmăriţi şi D-voastră cât de repede ne trec de la o vreme zilele! Şi cum să nu treacă, sărmanele, dacă viteza de rotaţie a Pământului s-a accelerat! Fenomenul este urmărit încă din 1980. De atunci viteza de rotaţie a planetei ce ne ţine la pieptul ei, e mereu în creştere, urmând să atingă o condensare zi-noapte-noapte-zi egală cu zero. (A se răsfoi în acest sens şi povestirea „Mii de nopţi” din „Păsări mergând pe jos” de subsemnatul, Ed.ARC, 2001) La punctul zero se va ajunge între 21 şi 23 decembrie 2012. Atunci Pământul se va opri lin (probabil lin!) în loc, căutând să nu-şi piardă echilibrul. Se va opri locului mai ales datorită inversării polilor magnetici. Dealtfel, surse aproape secrete spun că numai în ultimele câteva săptămâni polii Pământului s-au şi strămutat pe o distanţă considerabilă spre Ecuator, consecinţele fiind resimţite nu doar de persoanele cardiace, dar şi în cosmos de sateliţii care tre să-şi rectifice traiectoriile pentru a nu pierde legătura cu Pământul. Totuşi, vestea bună e că inversarea polilor magnetici nu va schimba poziţia axei de rotaţie a Pământului, astfel continentele vor rămâne cuminţi la locurile lor, neschimbate în raport cu Axa. Alta e că după ce Pământul v-a sta cât v-a sta neclintit, aranjându-şi polii magnetici „pe stil nou”, odată reâncepându-şi rotaţiile se va învârti îndărăt. Drept urmare, în ce ne priveşte, aiaci, în basarabia, vom rămâne uluiţi să vedem că soarele la Chişinău, de-o pildă, nu va mai răsari la Ciocana, ci în deal la Buiucani, nu se va mai ridica de peste Nistru, ci de peste Prut. Şi nu e vorba de un simplu spectacol la nivel planetar, adică local. E un fenomen intergalactic. O dată la 26.000 de ani Soarele nostru face o rotaţie completă în jurul Centrului galactic şi, respectiv, o dată la 13.000 de ani se poziţionează diametral pe propria circumferinţă solară. Bazaconia e că nu doar soarele, dar şi toate celelalte planete se aliniază într-un fel de şir indian, cu soarele-n frunte, faţă de o poziţie similară a sistemului galactic. Mai grav e că astfel cea mai maree parte a sistemului solar, în proporţie de 80 la sută, rămâne goală, fără nici o acoperire, iar în acest spaţiu imens ar putea să-şi cam facă de cap asteroizii, având cale liberă din orice direcţie spre oricare planetă din preajma soarelui. Conform calendarului Mayia, străvechi de 4000 de ani, Punctul Zero al Pământului va presupune translaţia omenirii într-o dimensiune superioară, a patra, care este la rândul ei o treaptă către cea de-a cincia dimensiune. Aşadar, vom trece (cu toţii?) intr-o altă dimensiune! Iar „modificarea cea mai spectaculoasa, cum subliniază un site de specialitate, va avea loc la nivelul ADN-ului uman, care pare a fi acum reprogramat de Inteligenţa Cosmică. Intuiţia se dezvoltă mai repede, ca si toate capacităţile paranormale ce derivă din ea.”
Ştiu, aceste notiţe, inspirate din diverse lecturi de pe Internet (cum, dealtfel, o poate face oricine), au darul de a trezi, cel mult, nişte surâsuri ironice. Şi e foarte firesc, şi sănătos, să fie aşa. Că doar încă n-am ieşit din dimensiunea umană care ne-a adus, slavă Domnului, până la actualul grad de dezvoltare, căruia trebuie să-i fim recunoscători că, uite, cel puţin unii, suntem conştienţi că ne apropiem de-un anume Punct Zero, după care - punct şi de la capăt.

Un tort fără coloratură politică

Eram în supermarketul „Sofia” de la Botanica acum doi ani şi ceva. Probabil arătam destul de necăjit, neputându-mă hotărî între o prăjitură de 4 lei şi alta de 4,50, când aud că sunt întrebat: „Ce le tot studiezi atâta, dle Popa?”, simţindu-mă totodată strâns amical de cot. Eram abordat de-un politician. Arăta prietenos cu mine, deşi relaţiile noastre se reduceau doar la câteva strângeri întâmplătoare de mâini pe la niscaiva recepţii. I-am răspuns că nu studiez prăjiturile, ci preţul. „Ei, da cât îi aici de studiat? Câte vrei să cumperi?” Una! îi răspund, că m-a rugat soţia să-i aduc seara o prăjitură. „Clar, a concluzionat politicianul. Dacă îţi cere soţia o prăjitură, înseamnă că vrea un tort!” Şi către domnişoara de după vitrina cu prăjituri şi torturi: „Văr rog, cel mai frumos şi arătos tort – încoa! Plătesc eu!” N-are rost să mai descriu cât de neconvingător refuzam eu şi cât de convingător insista dumnealui. A achitat direct la casă (valoarea a circa patruzeci de prăjituri, probabil) şi m-am pomenit că tăbârceam spre casă un tort ca de nuntă. Când l-am întrodus în apartament, soţia era cât pe ce să creadă că primisem vreun onorar fabulos pentru poezii. Am liniştit-o, spunându-i că tortul e plătit de-un politician şi că, oricum, nu va rămâne nemâncat. Convenind că e un tort fără coloratură politică, am şi apăsat cuţitul în troianul de frişcă.
Am rememorat această întâmplare joia trecută în timp ce îl aşteptam, împreună cu întregul Consiliu de conducere al Uniunii Scriitorilor, pe Preşedintele Mihai Cimpoi, care întârzia mai bine de jumătate de oră, să revină de la Parlament, unde plecase să-l felicite pe dublul preşedinte Mihai Ghimpu cu ocazia celor 58 de ani de la naştere. Mulţi înainte! Şi deodată mi-am dat seama că s-ar cuveni să alerg şi eu încolo, nu doar cu floari, ci şi cu un tort. Pentru că – aţi ghicit! – politicianul care mă fericise cu namila aceia de tort la „Sofia” fusese chiar actualul Preşedinte al Parlamentului şi Preşedinte interimar al R. Moldova, Mihai Ghimpu. Ce ocazie potrivită să-i întorc tortul – fie şi unul mai micuţ, după buzunarul meu, dacă nu cumva o prăjitură... Ar conta gestul, nu? Însă m-am gândit deodată la coada care trebuie să se fi format la Palt, la Palatul Republicii. Nu, nu-i vorba de prezenţa colegilor de alianţă, precum şi a altor personalităţi marcante, care vor fi venit să-l felicite, ci de... Dar să nu intrăm în amănunte, în amănuntele cozii. Şi în general, de ce la Palat? Mi-am dat seama că m-aşi simţi de parcă aş fi mers să-l felicit pe „iubitul conducător” din altă epocă. Poate că nici dumnealui, deşi dublu conducător, nu s-a aşteptat să-i vină, aşa, dintr-o dată, o groază de admiratori, simpatizanţi, prieteni (devotaţi fireşte), gata să-l anunţe că e ziua lui de naştere şi că aşa şi pe dincolo... Pe scurt, la mai mare! Apropo, naiba ştie cum îşi sărbătorea Voronin ziua de naştere de nu-l arătau la televizor cum se pierde printre buchete de flori şi cupe de şampanie.
În fine, m-am resemnat. N-am mai luat-o spre Palat. Dar ştiu eu când anume va fi mai bine primit să merg la Mihai Ghimpu cu tortişorul sau savarina mea. Atunci s-ar putea să nu mai vină gârlă florile şi îmbrăţişările. Şi nici nu se vor repezi prea mulţi să-i ameţească obrazul cu sărutul de rigoare. Căci nimic mai previzibil în materie de iubire decât iubirea şi duratele ei în spaţiul politic.

Chinul şi China

Eram în capitala chineză cu toată China în jurul meu, şi îmi venise în minte acest titlu – care, de altfel, mai continuă să acumuleze text sub el. Dincolo de jocul de cuvinte, îmi sugera că toată istoria milenară a Chinei, de la o dinastie la alta, de la un sistem de conducere la altul, presupunea, pe lângă timpuri de glorie, şi un mare chin: chinul permanent de-a făuri un stat atât de puternic precum este China azi. Şi plimbându-mă pe una din străzile din preajma hotelului, am descoperit pe partea pietonală a unui pod un chinez aşezat într-un scaun cu rotile, lipit de balustradă, care mânuia prin cer un zmeu de hârtie. În general, cerul Chinei e plin de zmeie multicolore, cam cum e plin cerul nostru de ciori negre. Remarcasem că aţa de pe mosor plecase în sus până la nod, încât ai fi zis că cetăţeanul aştepta să fie şi el tras în sus. Oricum, plimba zmeul cu mâinile încleştate de mosor deasupra capului.
Am trecut şi a doua zi pe la pod. (O fericită întâmplare făcuse ca zborul spre Kiev să fie amânat pentru o săptămână şi se ivise o bună ocazie de a bate câinii prin Bejing, câini aprope inexistenţi pe atunci datorită unor preferinţe culinare mai excentrice, acum în deplină scădere.) Îl găsii în acelaşi cărucior, ameţind cerul cu acelaşi zmeu de hârtie, care aflat la înălţime pâlpâia în toate culorile Paradisului. O plăcere să mânuieşti aşa ceva. A treia sau, poate, a patra zi, am mers la pod ceva mai diminecioară. Deja devenisem curios să aflu dacă moda chinezilor de a plimba zmeii pe sub nori - egalabilă cumva cu moda noastră de-a plimba câinii pe sub copaci -; aşadar, dacă moda zmeilor se explica doar prin vraja culorilor sau o făceau şi de dragul hârtiei purtătoare de culori, hârtie pe care anume ei au inventat-o. De data asta nu mai era nimeni lângă balustrada podului. Stăteam doar eu sub un cer care brusc devenise foarte gol deasupra unui oraş forfotitor. Şi bine că mă luasem cu gândurile sprijinit de balustradă. Numai ce văd că vine alături cel din cărucior, împins de un altul, ceva mai tânăr. Celălalt a şi început să-l ajute să facă zmeul să planeză: cel din cărucior ţinea mosorul, celălalt, cu zmeul ridicat deasupra capului, ca un fel de aureolă boreală, prindea vântul prielnic. O ceremonie de-a dreptul fasciantă. Iar după ce zmeul a prins curenţii de aer necesari, „ajutorul” a dispărut printre trecători, iar cel din cărucior a rămas iradiind de fericire. Aveam în geantă Ghidul turistic „Român-chinez, chinez-român” pe care mi-l încredinţase fotograful Nicolae Pojoga (şi pe care, vai, încredere ca într-un cui de tei! l-am uitat la Ambasadă), aşa că m-am apropiat de cel cu zmeul arătându-i câteva cuvinte-chinezeşti în dreptul cuvintelor româneşti de genul: tradiţie? plăcere? El însă şi-a tot aplecat urechea spre vorbele mele, fără să ia în seamă cuvintele tipărite. Şi atunci s-a apropiat de noi un trecător, care, făcându-i-se probabil milă de cum mă chinuiam, mi-a luat cu delicateţe Ghidul din mână, l-a răsfoit cât l-a răsfoit ca în cele din urmă să-mi arate cu degetul în dreptul unor ieroglife ce aveau în dreptul lor tipărit în română cuvântul: „Orb!” Adică un orb purta prin cerul Chinei un zmeu pâlpâitor. Şi cineva se chinuia să-l aducă pe pod şi să-l ajute să-şi înalţe zmeul. Ei, cam aşa s-o fi înălţând de milenii China!
Nouă însă, orbilor de noi, cine ne pune în mână un zmeu ceva ca să avem senzaţia, cel puţin senzaţia, că suntem traşi şi în sus, nu numai în jos?

Nervi de toamnă în politica moldovenească

În sfârşit, nu au rezistat nervii cuiva. Nervii lui D. Ciubaşenco. Adevărat, n-au cedat în clipa când deja se ştia că, aşa cum era şi firesc, doritorul de voturi comuniste, reprezentantul şi unicul candidat din partea AIE, Marian Lupu, a simţit nevoia să se întâlnească cu Voronin. Or, ceea ce „dezvăluie”, cipurile, Ciubaşencu la „Europa Liberă” ca fiind un scenariu, e un scenariu la mintea copiilor. Or, nu se ştia de pe când s-a constituit AIE că PD plus PCRM fac 61 de voturi, adică şi preşedinţie şi guvern şi tot ce vrei pentru ca Lupu „să fie stăpân”? Mai firesc ar fi să fie dezvăluit celălalt scenariu. Scenariul unei guvernări fără comunişti. Or, acest scenariu e în plină desfăşurare. Problema e dacă guvernarea actualmente în desfăşurare se simte incomodată de factori extra-guvernamentali sau dacă are cumva insuficienţe respiratorii din pricina faptului că R.Moldova nu are Preşedinte ales. Cel puţin dintr-o parte privind, actuala guvernare nici măcar nu dă semne că ar fi îngrijorată de faptul că statul pe care îl guvernează nu are u n Preşedinte ales. Ea pare să fie pregătită să guverneze până în pânzele albe fără un Preşedinte ales. Adevărat, între timp, prestaţia lui Vlad Filat creşte pe zi ce trece. De fapt, actualmente anume Vlad Filat, dar nu Lupu sau, cu atât mai mult, Ghimpu, e pe val. Şi nu trebuie să-şi facă iluzii nici Voronin, dar cu atât mai mult Lupu, că anticipatele i-ar aduce pe ei pe cai albi. În cazul în care se va ajunge la anticipate, AIE nu are nici o şansă să participe sub o singură siglă. Prestanţa şi ritmul de creştere în top a actualului primministru va face cu de la sine putere ca PLDM să participe desinestătător la anticipate. În situaţia dată cel mai penibil se vor simţi nu restul partidelor din AIE, ci PD şi PCRM, care fie că vor trebui să participe cu o listă comună (ceea ce ar însemna sinucidere reciprocă), fie vor trebui să tindă fiecare separat spre un electorat democratic pornit tot mai spre Vlad Filat. Varianta doborârii guvernului Filat după ce că PCRM îl va vota pe Lupu, iar Lupu cu PCRM vor dori să formeze un nou guvern, e şi mai catastrofală pentru R. Moldova, decât eventualele anticipate. Deja Vlat Filat e un lider după care societatea v-a merge, în cazul în care va fi victimizat, precum a mers după Voronin. Or, în situaţia dată adevărata victimă, între Filat şi Voronin, va fi Lupu şi partidul pe care i l-a încredinţat Diacov.

Dumitru Matcovschi şi povara de a fi

Cum e să fii? Adică să fiinţezi, cum ar zice Constantin Noica. S-ar părea că fie suficient să nu-ţi funcţioneze liftul atunci când cobori de sus în jos, dar mai ales când urci de jos în sus. Dar ce cool e atunci cânt eşti invitat la o anumită ceremonie foarte cool a primăriei capitalei şi tu, locuitor al aceleiasi capitale, ca poet, iar numele tău fiind chiar Dumitru Matcovaschi, să nu ai nici măcar un lift care să te coboare opt etaje, ci să cobori cum poţi pe scări, susţinut doar de cârjă şi de propria-ţi biografie, ca mai pe urmă, după ce că ai obţinut invitaţia, să afle că ieşti invitat doar tu, poetul, şi cârja ta. Fără nici un alt sprijin. Unii au pază de corp pe viaţă! Normal, că doar contează viaţa oricui! Însă viaţa poetului invitat la recepţiile cu multe stele în frunte, este sortită să aibă un singur bodigurd: cârja sa! Despre soţie, nici vorbă să fie invitată! Doamne fereşte, să le treacă prin cap plasatorilor de invitaţii să mai invite şi (să mă ierte toate soţiile de poeţi), cârja de-o viaţă a unui poet: soţia! Chiar dacă nu se întâmplă niciodată, decât cu minime şi oribile excepţii, ca soţiile de poeţi să nu fie mai presus decât poeţii. Că doar poezia apare din iubire de femeie. Şi poetul nu se leagă de-o oarecare, care nu i-ar aduce inspiraţie şi poezie, el se leagă de personalităţi feminine! Or, nu poate deveni muză o oarecare, ci doar Muzele predestinate să salte din om poezia! Spun asta doar ca o aluzie la faptul că e total nedrept că Poetul Dumitru Matcovschi trebuie să coboare 8 etaje, fără lift, doar pentru a lua o invitaţie a Primariei Capitalei, iar apoi să mai şi vină, numai dumnealui şi cârja sa, la locul de distracţie la care este invitat. Asta ca să nu mai amintim că Dna Alexandrina Matcovschi, profesoara universitară Alexandrina Matcovschi, soţia, are merite la fel importante pentru a participa la simandicoasele recepţii, fără a-l lăsa pe poet să se deplaseze prin oraş singur cu cârja sa. Regret şi voi tot regreta din prima ediţie a ultimul meu roman, „Avionul mirosea a peşte”, am căzut de acord să scot următorul fragment: „...pe acelaşi segment de autostradă, un autobus lovise cu ceva ani în urmă o maşină, care staţiona, săvârşind astfel un atentat la viaţa unuia din puţinii poeţi care se ridicase încă de la primele semne ale perestroikăi în apărarea idealurilor democraţiei. Probabil şeful nostru era bine informat în această privinţă (spune personajul despre Comisar de poliţie de la Botanica – n.a.), ştiind că poetul strivit de autobus şi scăpat cu zile poate şi datorită miilor de oameni veniţi cu lumânări aprinse şi rugăciuni sub geamurile spitalului unde fusese internat; că acest poet locuieşte undeva în zăpuşeala sufocantă a unui etaj de sus în unul din blocurile ce formează complexul arhitectural „Porţile oraşului”, astfel încât ori de câte opri se uită poetul de la balcon spre autostradă este nevoit să re-vadă şi locul acela cumplit, locul unde încetase să mai existe. Cu alte cuvinte, astăzi poetul trece zilnic prin tortura de a-şi vedea, ori de câte ori iese la balcon, locul unde fusese împins în neant. E ca şi cum lui Dostoeski, cel scăpat în ultimele secunde de la moarte datorită unui ucaz al Ţarului, i-ar fi fost dat să-şi trăiască tot restul vieţii având în dreptul ferestrei imaginea spânzurătorii din care fusese scos atunci când aproape că nu mai simţea nimic sub picioare.” Ş.a.m.d. cum e scris în roman. Ciudăţenia e că au existat şi mai există cu nemiluita doritori de-a se apăra cu numele lui Dumitru Matcovschi. Dar cine îl apără, azi, pe Dumitru Matcovschi?

Postmodernistul Grigore Vieru

Cine vrea cu tot dinadinsul să ne lase fără Grigore Vieru? Cine încearcă a-l «prihvatiza» şi pe Vieru, după ce că nu ia ieşit chestia asta cu Stănescu? După ce că Nicolae Sulac a fost şi el chemat (postmortem, ce-i drept - aiuritor de drept) să răspundă în instanţă cu chestiuni mult mai vitale decât cântecele sale? De fapt, întrebarea se pune aşa: cine încearcă să-i lase fără noi pe cei plecaţi la Domnul? Ca şi cum nu ar fi de-ajuns că rămânem noi fără Ei. Cine îşi închipuie că va obţine ceva pentru sine în favoarea marilor dispăruţi cu ocazia plecării lor dintre noi? Oare nu e destul de dureros că nu se mai pot implica ei, marii dispăruţi, în polemicele noastre literar-artistice (artistice?) ca să ne oferim a le fi avocaţi? De ce nu le-am sărit în ajutor atunci, la moment, adică pe când erau în viaţă? Festivalurile-valuri din timpul morţii lor, oricât de grandioase ar fi ele, n-ar recupera niciodată ocazia unei simple discuţii la obiect din timpul vieţii. Or, dumnealor, plecaţii dintre noi, au avut supărări «la obiect»! Au ajuns la explozii de inimă pe fapte concrete! De unde şi până unde aceste explozii pe cord deschis ar trebui re-dimensionate astăzi, în serie, şi pe cord închis?
Grigore Vieru s-a îngenuncheat în faţa noastră – hai să fim sinceri ! – mult mai des şi mult mai cu fără de pricină decât ne-am îngenunchiat noi în faţa Domniei Sale. El ne-a luat cu «Albinuţa», noi – doar cu ceia ce-am devenit venind din copilărie. El ne-a pus pe masă «Numele tău», noi i-am răspuns cu numele nostru, uneori inventat. Grigore Vieru era fericit că, cel puţin, «un verde mă vede», noi nu am fi mulţumiţi nici dacă am şti că ne vede tot universul. Grigore Vieru n-a lăsat nici un bâzâit de ţânţar să-i deranjeze auzul. A luat imediat atitudine! Noi acceptăm bâzâitul ca fiind, chipurile, un fel de muzică clasică. (Cacofonia nu-mi aparţine.) Da, ca orice scriitor de excepţie, şi-a permis să se ia la harţă cu scriitorii mai tineri. Nu s-a linguşit pe lângă ei. Nu le-a cerut angajament de fidelitate pentru viitor. Era bucuros să-i vadă că sunt. Adevărat, îi mai şi trăgea uneori de ureche. Că altminteri de ce-ar mai fi având scriitorii tineri urechi?! Da, era uneori şi extremist. Atât de extremist încât alături de el şi-a permis chiar şi Voronin să declare că ar fi, vezi Doamne! extremist. Era atât de convingător (Vieru, nu Voronin) în tot ce spunea/scria/făcea, încât, dacă şi-ar fi dorit cu tot dinadinsul, l-ar fi făcut pe acelaşi Voronin să declare de pe scenă precum că ar fi postmodernist! Şi atunci naţiunea ar fi răsuflat uşurată. Ar fi înţeles că postmodernismul nu-i chiar aşa de rău, dacă şi Voronin spune că-i. Însă Voronin a pretins doar la titulatura de extremist. Da să-mi spui tu mie, bre, cum ar zice regretatul Vasilache, ce deoseghire-i între un extremist şi-un postmodernist? Păi, nişuna! Cum adică niciuna ? Da, nişuna, că doar şi unii şi alţii se bagă-n belele! Da cu belelele iestea, bre, e-he! cu belele nu de joci. S-o ţii minte de la mine !
Greigore Vieru este primul posmodernist după cel care scria despre unii că, aşa şi pe dincolo, «cârpesc cerul cu stele», adică Eminescu. Grigore Vieru chiar nici cu moartea nu are nimic. El, puir şi simplu, se întreabă mereu cum stau puii golaşi în cuiburi fără plăpumioare! Şi oricât şi-ar dori unii să-l alunge pe Grigore Vieru din postmodernitatea zilelor noastre, dumnealui va rămâne un poet al timpurilor noastre postmoderne: cu străzi ce-i poartă numele la Iaşi, Galaţi, Iurceni, dar, încă, nu şi la Chişinău. Adevărat poet postmodernist!

Tăticul lui Guguţă fără Radu

Aseară Biserica Theodora de la Sihla din Chişinău l-a avut întru priveghere pe Radu Vangheli.

E vorba de Medicul şi Omul de Excepţie Radu Vangheli!
Noi însă, cei am avut trista ocazie a acestei prevegheri, ştim că Radu Vangheli e şi feciorul marelui scriitor pentru copii Spiridon Vangheli, tatăl celebrului personaj şi băieţel de treabă Guguţă.

Or, multele mărturisiri ale prozatorului Spiridon Vangheli - unul dinj puţinii laureaţi ai premiului Herder european de prin părţile noastre - ne spun că atunci când scria despre Guguţă şi imensa lui căciulă vedea sub căciulă şi ochişorii micuţului Radu.

Ochii de sub căciulă, ochii lui Radu, s-au închis.

Rămân însă deschişi ochii lui Guguţă! Acest copil-minune al tuturor peripeţiilor noastre din copilărie!

Radule,
Guguţă îţi va purta cu onoare şi mândrie căciula atât de încăpătoare încât trăim sub ea noi toţi, cu tot cu satele şi oraşele noastre!

Plecăciuni!

Şi mă rog de ne iartă!