Liviu Damian – un glas în pustiu?

L-am surprins pe Liviu Damian mânuind furios foarfecele şi decupând portretul lui Gorbaciov din revista „Ogoniok”. Era luna iunie 1985. Şi fiindcă tot intrasem în biroul său, mi-a zis să-l ajut să-l prindă pe Mihail Sergheevici cât mai sus pe perete în pioneze. Da, în pioneze, sublinia dumnealui, precizând că doreşte să stea ca pe hornul de-acasă. Şi asta ca să fie clar că e pus pe perete din inimă, fără indicaţii speciale. Şi ţinuse o adevărată pledoarie, căţărat dumnealui pe un scaun, iar eu pe două puse unul peste altul, despre avantajul pozelor prinse în pioneze şi nu puse în rame luxoase, rame care figurau ca mobilier în „Inventar”. S-a aşezat apoi mulţumit de „ispravă” la biroul său de secretar al Uniunii Scriitorilor şi, avându-l pe Gorby la spate drept aliat, şi-a frecat vesel cu palma stângă locul palmei ce-i lipsea de la mâna dreaptă, exclamând: „Acum să-i văd cum îl critică pe el, nu pe mine!”
Adevărul e că Liviu Damian trecea atunci printr-o perioadă febrilă ca om de creaţie şi dificilă ca tribun, cum li se spunea pe atunci, uşor peiorativ, scriitorilor care se angajau frenetic să schimbe lumea. După ce participase în1983 la înmormântarea poetului Nichita Stănescu la cimitirul Bellu din Bucureşti, unde îngenunchease pentru prima dată şi la mormântul lui Eminescau, revenit la Chişinău, poetul părea el însuşi schimbat şi pregătit de schimbări. În plus, deveniseră şi mai dure fricţiunile în cartul Uniunii Scriitorilor, unde ciocnirile între gruparea „montată” de acelaşi Vasile State ca om al CC-ului şi restul scriitorimii se lăsa cu ameninţări şi lovituri de pumn în masă inclusiv în biroul său. Era perioada când Damian începuse să ţină aşa-zisele „întâlniri de taină”. Pentru cine încă nu ştie – şi ar fi normal să nu ştie nimeni – aceste întâlniri secrete unul la unul cu un scriitor în care avea toată încrederea, se desfăşurau în afara Chişinăului. Prin metoda deducţiei, înclin să cred că a avut nu mai puţin de trei întâlniri de acest gen. Când m-am pomenit şi eu unul la unul cu Liviu Damian într-o pădure de prin părţile Sorocii şi am descoperit că ceea ce îmi mărturiseşte aproape că aduce a lovitură de stat, m-am făcut, ţin minte, tare mic de frică, ceea ce nu l-a împiedicată să-mi spună tot ce avea de spus, asumându-şi şi riscul de-a fi turnat de-un fricos ca mine. Şi bine că şi l-a asumat. Asta mi-a dat şi mie ulterior curaj - curajul de-a avea încredere că nu voi fi turnat că am ascultat ce-am ascultat. Şi iată că cel puţin un lucru s-a adeverit cu vârf şi îndesat din cele spuse de el. Şi anume. După ce mi-a spus atunci că la Bucureşti a fost oaspetele casei fostei învăţătoare a tatălui meu, doamna Sofia, mama scriitorului şi diplomatului de mai târziu Aurel Dragoş Munteanu, născut în satul meu natal, şi că într-o anumită împrejurare ultra-secretă Aurel-Dragoş i-a adus mai multe argumente precum că peste câţiva ani Uniunea Sovietică se va prăbuşi, cum se va prăbuşi şi Ceauşescu; timpul a confirmat totul cu de-asupra de măsură. Şi ce mult îmi doream să-i strâng mâna lui Liviu Damian şi să ne bucurăm împreună când în anul 1991 Republica Moldova era recunoscută de ONU iar la arborarea tricolorului alături de primul Preşedinte Mircea Snegur stătea în poziţie drepţi şi Aurel-Dragoş Munteanu în calitatea sa de Ambasador al României la ONU.
De fapt, cine reciteşte astăzi cu mai multă atenţie poezia lui Liviu Damian, nu poate să nu-şi dea seama că era, neîndoielnic, poezia cea mai pregătită pentru a declanşa perestroika în mediul nostru profund dogmatizat. Dovadă că nimic nu apare din nimic. Dar cât de important e ca ceea ce apare, atunci când apare, să nu se piardă-n pustiu.

Ce-a fost în capul lor?

Dincolo de interesul politic – şi nu-i frumos să ne prefacem că n-ar exista şi acesta – sau interesul ce ţine de respectarea normelor legale, recenta desecretizare a dosarelor parafate cu grif secret de către fosta guvernare, mai există şi o curiozitate pur omenească. Suntem tot mai curioşi să aflăm ce-a fost în capul lor cât au stat sus, la conducere!? Drept cine treceam noi în ochii lor? Când ne aveau de oameni normali şi când ne aveau de proşti? Cu cât cinism erau în stare să ne trateze?
Sunt întrebări cît se poate de fireşti după ce toate bănuielile s-au adeverit cu vârf şi îndesat, din păcate. Cel puţin în două domenii, pe care Voronin şi le adjudecase prezentându-se drept singurul lor apărător sincer şi dezinteresat, descoperim că regele e gol. S-a fisurat grav măreaţa faţadă polietnică a statului şi, nu în ultimul rând, s-a ales praful din necuprinsa dragoste a conducerii comuniste faţă de cântăreţii şi artiştii predispuşi să se manifeste pe post de Lenuţa Burghilă. Şi asta din moment ce adevăratele sentimente au ieşit la iveală: pe antetul unui proiect pregătit de Victor Stepaniuc, proiect în care erau indicate sumele ce urmau să fie încasate de către fiecare artist pentru susţinerea comuniştilor în campania electorală, preşedintele Voronin a încondeiat cu mâna sa o mamă de rezoluţie care s-ar putea să rămână în istoria scriiturii de acest gen drept mostră de cinism la nivel de stat. Dumnealui nu stă mult pe gânduri şi scrie: „Cu bani şi tîganii cîntă şi dansează!?” Câtă subtilitate în cunoaşterea specificului etniilor conlocuitoare! Ar reieşi că există şi etniii care s-ar apuca să cânte şi să danseze în electorală fără bani! Mai ales pentru comunişti! Oricum, fondul problemei nu constă neapărat în slăbiciunea artiştilor de-a mai face un ban, din contul partidelor, în condiţiile în care nivelul de viaţă în R. Moldova nu e nici pe departe la cota „do de sus”, ci chiar mai jos de „do de jos”. Fiecare e în drept să-şi pună la bătaie numele şi talentul cum îl îndeamnă buzunarul. Miezul chestiunii e în felul cum sunt trataţi de către cei pe care îi deservesc.
Se poate spune că nu a fost desecretizat doar un document. A fost desecretizată o anumită atitudine pe care o avea fostul regim faţă de etniile conlocuitoare şi faţă de artişti. Şi atenţie! Sunt trataţi astfel cei care au fost de-acord să concerteze pentru ei, să le aducă lor electorat. Ce să mai vorbim atunci de atitudinea, secretă, a comuniştilor faţă de ceilalţi artişti, faţă de restul oamenilor de cultură şi artă, care nu numai că nu au colaborat cu ei, dar au şi fost în opoziţie deschisă? Aşa da, aşa îţi poţi permite gesturi largi faţă de maeştri precum Doga şi Druţă, fericindu-i cu câte un milion, şi mai diluând dispreţul ascuns faţă de marea majoritate a oamenilor de creaţie, dispreţ care iese în cele din urmă suprafaţă şi de sub sigilul „secret de stat”. Oricât s-ar fi străduit ei să arate că sunt în stare să preţuiască eforturile artiştilor pentru propăşirea culturii naţionale, în realitate i-au umilit reducându-i valoric până la nivelul „Caravelei”. Adevăratele revelaţii ale „desecretizării”, pe lângă cele legate de aspectul respectării normelor legale, s-ar putea să fie cele care ne spun ce a fost în capul lor vizavi de respectul faţă de etnii şi faţă de valorile noastre naţionale. De fapt, nu doar „ce a fost”. Ce e în capul lor!?