Rar se întâmplă când numele unui scriitor este identificat cu titlul uneia din cărţile sale. Rar, dar se întâmplă. Iar când se întâmplă, norocul e dublu: norocul autorului şi norocul cărţii. În general se poate spune că cine nu are, pe lângă un nume de scriitor, şi un nume provenit din titlul uneia din cărţile sale, să nu se aştepte la o glorie postumă prea îndelungată. „Numele tău”, „Sunt verb”, „Săgeţi”, „Imne şi blesteme”, „Toamna lui Orfeu”, „Momentul inimii”, "Aventurile lui Guguţă", "Piatra de citire", "Moş Pasăre",„Temerea de obişnuinţă”, „Povara bunătăţii noastre”, „Singur în faţa dragostei”, „Zbor frânt”, „Povestea cu cocoşul roşu”, „Vămile”, ca să aduc doar titlurile unei generaţii deja clasicizate, au sonoritatea unor nume de referinţă. Cine le paşte, le cunoaşte. Cu tot respectul faţă titlurile-nume de mai sus, cred că cel mai mult şi-a contopit numele de scriitor cu titlul celei mai importante cărţi ale sale Nicolae Esinencu. Astfel, când spunem Esinencu, subînţelegem „Copilul teribil”, când spunem „Copilul teribil”, subînţelegem Esinencu. Da, ca chestia cu partidul, pe vremuri.
Apropo, dacă tot veni vorba de vremurile de demult. Cum să nu cad şi eu în păcatul de-a vorbi despre mine, când pe „eşafod” stă şi îşi aşteaptă sentinţa altcineva. Eram într-a noua, la Pârjolteni, Călăraşi. Abia venit dintre păduri, de la Buda. Directoarea şcolii, regretata Maria Cotic, ne-a adunat pe toţi cei din „clasele mari” în sala sportivă la o întâlnire cu scriitorii. Ce mai! Aflam că există şi scriitori vii, în viaţă, nu numai în manuale. Şi a intrat în sala sportivă Nicolae Esinencu care dădea indicaţii din mers să fie închise toate geamurile, fiindcă e deja ora mesei şi elevii sunt aşa de flămânzi, încât sunt luaţi de curent şi duşi pe la casele lor şi el rămâne doar cu învăţătorii. (Mă rog, aflu abia azi, că venea direct din podgorii unde „Aşi” absoluţi în ale ceremoniilor, precum Preşedinţii Lişinschi, coleg de şcoală cu Gr. Vieru, şi Cuţenco, plus Nanu Mitea de la brigada de tractoare, avuseseră grijă ca oaspetele să nu ducă lipsă de inspiraţie). Problema însă era cu totul alta. „Copilul teribil” reuşise să citească tot ce era de citit pe coridorul şcolii. Şi, chiar înainte de-a se aşeza pe scaunul ce i se oferise în „prezidium”, a ridicat un deget şi a zis: ”Aş-şa! Cine a scris versurile celea de pe perete?” Avea în vedere din „Gazeta de perete”, nu chiar de pe perete! Şi doamna directoare a căutat cu privirea prin sală, s-a oprit la mine, şi a zis: „Neculăieş de la Buda, ia ridică-te să te vadă toată lumea!” Şi eu m-am ridicat, năucit de emoţii. Sigur, nu aveam curajul să ridic ochii spre scriitor. Era suficient că îl auzeam spunând: „Aş-şa! Elevi, ascultaţi-mă! Aista-i scriitor!” După care nu mai ţin minte decât că cineva îmi punea în mâini o carte. Cartea avea şi autograf. Iar mâinile care îmi puneau cartea în mâini erau aceleaşi care făcuseră autograful. Cartea se intitula, ca să vezi, „Dealuri”.
În fine, de pe „Dealul din vale” din "Jurnal de Chişinău", la Mulţi Ani şi după aceşti 70 împliniţi, maestre „Copil teribil”!vizualizări: 53
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu