De ce n-aş scrie şi despre asta?

Bâline cu altfel de comunişti

2010-06-15T07:59:00.000-07:00

Dacă se întâmpla să-l întrebi cu ceva timp în urmă pe un ditamai om serios, a cărui moralitate ţi se părea ireproşabilă, tot el mai având şi bunici deportaţi, că de ce s-a dat cu comuniştii, cu cei care au decimat milioane de oameni, care au distrus biserici şi s-au dedat atâtor fărădelegi întrecându-se în a potlogări prin toată Europa de Est şi prin lume, cel întrebat se făcea străveziu la faţă de puritate interioară şi-ţi răspundea mirându-se de nepriceperea ta: „Păi, aiştia-s altfel de comunişti, dom’le! Ce, nu ştiai?”. A-ha! Carevasăzică, altfel de! Se numesc tot comunişti, idolul lor e tot Lenin, simbolurile – tot seceră şi ciocan pe un drapel de culoarea sângelui vărsat, însă ei sunt, vezi bine, altfel de! Şi s-au lăsat mult prea mulţi îmbrobodiţi anume de această imagine… altfel-de-istă.
Dacă ne gândim mai bine, însăşi ideea renaşterii naţionale, în măsura în care aceasta încă mai pâlpâia cu adevărat în stafful PePeCeDeului după două mii unu, s-a lăsat în cele din urmă vrăjită de pretenţia comuniştilor de a fi altfel decât cum sunt comuniştii în general. Nicio mişcare naţională trezită la viaţă de către Fronturile Populare din fostele republici sovietice nu a sfârşit-o atât de frumos îmbrobodită. Felul cum au fost „păpaţi” politic mult prea înfocaţii patrioţi români-basarabeni rămaşi în preajma mereu rezistentului Iurie Roşca, fraternizând cu comuniştii încă de la debarcarea guvernului Sturza, pare să fie de asemenea rezultatul insistenţei cu care era întreţinută ideea că aceştia sunt altfel de comunişti.
Adevărat, odată cu respingerea de către Voronin a bine cunoscutului Plan Kozak, fie şi sub presiunea tot mai ameninţătoare a manifestanţilor, imaginea comuniştilor chiar începuse a se îmbunătăţi. Ca să nu mai zicem de nimburile pe care unii începuseră să le salte pe capetele comuniştilor odată cu primele îmbrăţişări Băsescu-Voronin, când cel mai patriotic săptămânal de la noi titra pe prima pagină: „De la Împăratul Traian la Vladimir Voronin”. Dacă ne amintim de toate acestea, plus faptul că se vorbea la tot pasul de vectorul european al RM, acum înţelegem de ce partidul comuniştilor reuşise să atragă de partea sa un important număr de tineri specialişti în diferite domenii, care s-au şi pomenit în funcţii destul de înalte.
La un moment dat chiar se credea că Voronin va merge pe linia „umanizării” imaginii comuniştilor până la schimbarea denumirii partidului, făcându-i pe comunişti să nu mai fie… comunişti. Iluzii deşarte! Iluzionistul era într-o formă perfectă, reuşind să-i prostească pe toţi, de la Cobusca şi până hăt la Bruxelles. Acum oricine îşi dă seama că o adevărată „schimbare la faţă” a comuniştilor ar fi însemnat mai întâi de toate ca actuala Comisie Cojocaru să fi fost creată anume la insistenţa lor, ei fiind cei mai interesaţi să se debaraseze de propriul trecut. S-a întâmplat, însă, tocmai invers. Prin protestele lor împotriva activităţii acestei comisii, au demonstrat că sunt, de fapt, susţinători aprigi ai crimelor regimului totalitar comunisto-stalinist. Au demonstrat că nu au cum să fie altfel de ceea ce sunt, că rămân comunişti-comunişti! Acelaşi lucru ni-l sugerează şi faptul că nu au venit şi ei pe 13 iunie cu o floare în scuarul gării pentru a-şi cere iertare în numele predecesorilor lor pătaţi de sângele nevinovat al celor încărcaţi în vagoane de vite cu tot cu copii şi femei gravide şi duşi să se prăpădească prin siberii şi nisipuri pârjolitoare. Şi după ce că nu mai crede nimeni în bâline cu altfel de comunişti, lucrurile încep să capete nuanţe uşor (!) sinistre. Fiindcă întrebarea se pune astfel: cine sunt ei, comuniştii de azi, din moment ce nu doresc să acuze la nivel oficial, şi cu totală dezaprobare, crimele comuniştilor de ieri?

Pădurile după 7 Aprilie

2010-05-26T07:02:00.000-07:00

Ştiaţi că, la codru, pădurarilor nu li se mai spune „pădurari”, ci „drujbari”? Adică mânuitori de ferestraie „Drujba”. Iar pădurea nu se mai cheamă „pădure”, ci „magazie de lemne” („leso-sklad”). Vii aici, plăteşti cât te ţine buzunarul, încarci lemn de stejar, de carpen, de tei sau fag şi târgu-i gata. Atâta doar că în magazia respectivă lemnul nu se păstrează în stive, ci e mereu în stare proaspătă. Îl salţi în camion direct de pe rădăcini. Şi mergi printre copaci vii, foşnitori, alegându-i cu migală, ca la târgul de sclavi. Iar pădurarul îţi stă la dispoziţie ca o domnişoară într-un magazin de lux, interesat să-şi vândă marfa cât mai avantajos, fiindcă un şef de sus îşi cere urgent partea sa de câştig, pe care trebuie să o împartă cu alt şef şi mai de sus şi tot aşa, până la marele boss ce domneşte peste păduri în haine kaki.
Apropo, vestimentar, lucrătorii silvici s-au militarizat peste măsură. Umblă prin păduri îmbrăcaţi ca prin Afganistan. Mereu în haine de camuflaj, mereu făcând-o pe locotenenţii, ca şi cum le-ar fi ruşine să apară în blândele uniforme de pădurari de altădată, dragi şi păsărilor şi ciutelor. Acum şi vânătorii, şi braconierii, şi pădurarii poartă haine tărcate, toţi de-un port şi de-un… comportament. De fapt, moda asta cu haine militare ştim noi cine şi cât de insistent a promovat-o. Că l-am tot văzut la TV pe parcursul a opt ani de zile, plantând mereu salcâmi şi tot felul de arbuşti pe costişe golaşe şi prin ponoare, ungându-ne astfel ochii să nu vedem că secularele noastre păduri de stejar şi de fag se transformau, fără ca televiziunea să bată alarma, în costişe golaşe şi ponorâturi. În plus, chestia cu săditul a mii de hectare de puieţi ţine şi de felul cum circulă banul în acest domeniu. Aici, circuitul e închis, după modelul sevelor: tai pădure, o transformi în milioane de lei, pe urmă, pentru că acest fond forestier aducător de profit trebuie renovat, se cheltuie enorm pentru a procura „materialul săditor”. Însă tot de la cei care taie pădurea, făcând-o să fie mereu bună de renovat pentru a consuma în continuare cât mai mult material săditor, aducător de alte şi alte profituri. Şi asta indiferent dacă azi mai găseşti sau nu vreo câţiva copăcei înăbuşiţi de buruiene sau striviţi de cirezi de vite. Tot necazul se trage însă din faptul că pădurile noastre au început să capete de la o vreme o anumită coloratură politică. S-ar zice că vânătorului nr. 1 nici nu-i ticnea vânătoarea, dacă pădurea prin care vâna, dar şi pădurarii ei, nu erau de culoarea partidului său. Aşa că pădurile au început a bate tot mai mult în roşietic, ca intrate într-o toamnă fără de sfârşit, în timp ce majoritatea pădurarilor făcea prin sate campanie electorală de aceeaşi culoare.
Politizarea sectorului silvic a fost o crimă cu urmări greu de evaluat deocamdată. Deja se ştie cu câtă nesăbuinţă au fost încurajaţi pădurarii de către boşii în kaki să taie pădurile atunci când au simţit că oamenii lui Voronin pierd puterea. Or, implicarea pădurarilor în politică duce inevitabil la o selectare a acestora pe criterii politice. Astfel, aceştia ştiu că, odată cu schimbarea puterii, ar putea să fie schimbaţi şi ei, fapt ce îi poate determina să acţioneze conform zicalei „După mine – potopul!”. Şi chiar să facă potop de rumeguş prin păduri. Poate că ar fi cazul să li se interzică angajaţilor din silvicultură să facă parte din vreun partid, dacă vrem să mai putem sta la umbră de codru. Adevărul e că odată cu schimbările datorate evenimentelor din 7 Aprilie, prin păduri s-a lăsat deodată o linişte adâncă. Cei ce ordonau „executarea” la cosit cu „Drujba”, nu mai aveau putere de decizie, iar noii veniţi, în măsura în care au venit oameni noi, se pare că şi-au adus aminte de blândeţea tradiţionalelor uniforme ale adevăraţilor silvicultori şi caută să se înfrăţească din nou cu frunza verde, încă atât de speriată de foşnetul milităros al uniformelor kaki.

Părintele Savatie s-a dezlănţuit

2010-04-28T03:39:00.000-07:00

Cine cunoaşte calmul şi blajinătatea ieromonahului Savatie şi cuminţenia senină a omului şi scriitorului Ştefan Baştovoi îi va fi greu să şi-l imagineze dezlănţuit, asemenea vulcanului islandez cu nume de nepronunţat care a pus la pământ cele mai sofisticate tehnologii electronice. Ca autor de cărţi ce nu stau să se prăfuiască pe rafturi, a publicat recent, sub numele de Savatie Baştovoi, un roman care ar putea trece drept unul de scandal, dacă n-ar fi de un tragism ce te mişcă şi te pune pe gânduri – „Diavolul este politic corect”, apărut la Editura „Cathisma” din Bucureşti.
Autorul mărturiseşte pe site-ul său că ideea a pornit de la afirmaţia unui politician britanic care propunea uciderea persoanelor ajunse la vârsta de 65 de ani ca fiind nefolositoare pentru stat şi societate. „Mi-am imaginat, mai spune autorul, o lume în care eutanasierea bătrânilor ar deveni la fel de „normală” ca şi avortul.” În acest sens, imaginaţia autorului plăsmuieşte o lume în care toţi cei care trec de 60 de ani ştiu că mai au de trăit exact încă cinci ani. În ultimii doi-trei ani ai vieţii, ei sunt vânaţi prin oraş pentru a fi internaţi cu forţa într-un azil pentru eutanasieri. Acolo li se administrează preparatele necesare, astfel încât – exact în ziua stabilită prin legile statului respectiv – omul să moară „absolut nedureros”, ba chiar cu zâmbetul pe buze.
Ei bine, artizanii unei asemenea societăţi antiumane ajung să-şi trăiască propria apocalipsă în duhorile ce vin dinspre insula cu sutele de mii de exilaţi, unii îngropaţi de vii sau aruncaţi în mare pe motiv că n-ar mai fi de vreun folos pentru societate. Totodată, prin oraş mărşăluiesc detaşamente de adolescenţi în uniforme albastre ca pionierii isterizaţi de patos revoluţionar în China lui Mao, menţinând atmosfera de coşmar general, de genul ateismului comunist ce a bântuit şi pe la noi.
Singura salvare pentru bieţii exilaţi ajunge să fie una de ordin spiritual, duhovnicesc. Totul porneşte de la faptul că preotul Ioan, după ce s-a ascuns câţiva ani prin păduri, este capturat şi băgat în azil să-şi trăiască sfârşitul acolo. Fireşte, părintele Ioan continuă să propovăduiască iubirea faţă de oameni şi credinţa în Dumnezeu, ajungând să-i şi încreştineze prin botez pe cei de altă credinţă şi făcându-i să simtă adevărata lumină şi speranţă într-o lume măcinată de puterile diavoleşti.
Romanul impresionează şi tulbură sub aspect literar şi artistic, cucereşte printr-o scriitură precisă, accesibilă oricui. E de un rafinament subtil în toate componentele lui ideatice. Mesajul creştin se impune cât se poate de firesc, ferind subiectul de pericolul unui exces de propagandă inversă, care, oricum, tot propagandă s-ar chema. Aşa se face că dezlănţuirea părintelui Savatie nu e nici pe departe un semn al mâniei, ci mai curând o expunere cât se poate de clară a unui punct de vedere în chestiuni ce nu mai pot fi trecute cu vederea. Autorul căută să impună printre vocile „politic corecte” mesaje „omeneşte corecte”. Şi se mai poate spune că, iată, un scriitor din generaţia aşa-zis „postmodernistă” de la noi se ia la piept cu forţe malefice mondiale pentru liniştea şi longevitatea cât mai extinsă a tuturor bătrânilor lumii.

(Publicat în Jurnal de Chişinău, mai alaltăieri)

Liviu Damian – un glas în pustiu?

2010-03-22T03:32:00.000-07:00

L-am surprins pe Liviu Damian mânuind furios foarfecele şi decupând portretul lui Gorbaciov din revista „Ogoniok”. Era luna iunie 1985. Şi fiindcă tot intrasem în biroul său, mi-a zis să-l ajut să-l prindă pe Mihail Sergheevici cât mai sus pe perete în pioneze. Da, în pioneze, sublinia dumnealui, precizând că doreşte să stea ca pe hornul de-acasă. Şi asta ca să fie clar că e pus pe perete din inimă, fără indicaţii speciale. Şi ţinuse o adevărată pledoarie, căţărat dumnealui pe un scaun, iar eu pe două puse unul peste altul, despre avantajul pozelor prinse în pioneze şi nu puse în rame luxoase, rame care figurau ca mobilier în „Inventar”. S-a aşezat apoi mulţumit de „ispravă” la biroul său de secretar al Uniunii Scriitorilor şi, avându-l pe Gorby la spate drept aliat, şi-a frecat vesel cu palma stângă locul palmei ce-i lipsea de la mâna dreaptă, exclamând: „Acum să-i văd cum îl critică pe el, nu pe mine!”
Adevărul e că Liviu Damian trecea atunci printr-o perioadă febrilă ca om de creaţie şi dificilă ca tribun, cum li se spunea pe atunci, uşor peiorativ, scriitorilor care se angajau frenetic să schimbe lumea. După ce participase în1983 la înmormântarea poetului Nichita Stănescu la cimitirul Bellu din Bucureşti, unde îngenunchease pentru prima dată şi la mormântul lui Eminescau, revenit la Chişinău, poetul părea el însuşi schimbat şi pregătit de schimbări. În plus, deveniseră şi mai dure fricţiunile în cartul Uniunii Scriitorilor, unde ciocnirile între gruparea „montată” de acelaşi Vasile State ca om al CC-ului şi restul scriitorimii se lăsa cu ameninţări şi lovituri de pumn în masă inclusiv în biroul său. Era perioada când Damian începuse să ţină aşa-zisele „întâlniri de taină”. Pentru cine încă nu ştie – şi ar fi normal să nu ştie nimeni – aceste întâlniri secrete unul la unul cu un scriitor în care avea toată încrederea, se desfăşurau în afara Chişinăului. Prin metoda deducţiei, înclin să cred că a avut nu mai puţin de trei întâlniri de acest gen. Când m-am pomenit şi eu unul la unul cu Liviu Damian într-o pădure de prin părţile Sorocii şi am descoperit că ceea ce îmi mărturiseşte aproape că aduce a lovitură de stat, m-am făcut, ţin minte, tare mic de frică, ceea ce nu l-a împiedicată să-mi spună tot ce avea de spus, asumându-şi şi riscul de-a fi turnat de-un fricos ca mine. Şi bine că şi l-a asumat. Asta mi-a dat şi mie ulterior curaj - curajul de-a avea încredere că nu voi fi turnat că am ascultat ce-am ascultat. Şi iată că cel puţin un lucru s-a adeverit cu vârf şi îndesat din cele spuse de el. Şi anume. După ce mi-a spus atunci că la Bucureşti a fost oaspetele casei fostei învăţătoare a tatălui meu, doamna Sofia, mama scriitorului şi diplomatului de mai târziu Aurel Dragoş Munteanu, născut în satul meu natal, şi că într-o anumită împrejurare ultra-secretă Aurel-Dragoş i-a adus mai multe argumente precum că peste câţiva ani Uniunea Sovietică se va prăbuşi, cum se va prăbuşi şi Ceauşescu; timpul a confirmat totul cu de-asupra de măsură. Şi ce mult îmi doream să-i strâng mâna lui Liviu Damian şi să ne bucurăm împreună când în anul 1991 Republica Moldova era recunoscută de ONU iar la arborarea tricolorului alături de primul Preşedinte Mircea Snegur stătea în poziţie drepţi şi Aurel-Dragoş Munteanu în calitatea sa de Ambasador al României la ONU.
De fapt, cine reciteşte astăzi cu mai multă atenţie poezia lui Liviu Damian, nu poate să nu-şi dea seama că era, neîndoielnic, poezia cea mai pregătită pentru a declanşa perestroika în mediul nostru profund dogmatizat. Dovadă că nimic nu apare din nimic. Dar cât de important e ca ceea ce apare, atunci când apare, să nu se piardă-n pustiu.

Ce-a fost în capul lor?

2010-03-01T05:00:00.000-08:00

Dincolo de interesul politic – şi nu-i frumos să ne prefacem că n-ar exista şi acesta – sau interesul ce ţine de respectarea normelor legale, recenta desecretizare a dosarelor parafate cu grif secret de către fosta guvernare, mai există şi o curiozitate pur omenească. Suntem tot mai curioşi să aflăm ce-a fost în capul lor cât au stat sus, la conducere!? Drept cine treceam noi în ochii lor? Când ne aveau de oameni normali şi când ne aveau de proşti? Cu cât cinism erau în stare să ne trateze?
Sunt întrebări cît se poate de fireşti după ce toate bănuielile s-au adeverit cu vârf şi îndesat, din păcate. Cel puţin în două domenii, pe care Voronin şi le adjudecase prezentându-se drept singurul lor apărător sincer şi dezinteresat, descoperim că regele e gol. S-a fisurat grav măreaţa faţadă polietnică a statului şi, nu în ultimul rând, s-a ales praful din necuprinsa dragoste a conducerii comuniste faţă de cântăreţii şi artiştii predispuşi să se manifeste pe post de Lenuţa Burghilă. Şi asta din moment ce adevăratele sentimente au ieşit la iveală: pe antetul unui proiect pregătit de Victor Stepaniuc, proiect în care erau indicate sumele ce urmau să fie încasate de către fiecare artist pentru susţinerea comuniştilor în campania electorală, preşedintele Voronin a încondeiat cu mâna sa o mamă de rezoluţie care s-ar putea să rămână în istoria scriiturii de acest gen drept mostră de cinism la nivel de stat. Dumnealui nu stă mult pe gânduri şi scrie: „Cu bani şi tîganii cîntă şi dansează!?” Câtă subtilitate în cunoaşterea specificului etniilor conlocuitoare! Ar reieşi că există şi etniii care s-ar apuca să cânte şi să danseze în electorală fără bani! Mai ales pentru comunişti! Oricum, fondul problemei nu constă neapărat în slăbiciunea artiştilor de-a mai face un ban, din contul partidelor, în condiţiile în care nivelul de viaţă în R. Moldova nu e nici pe departe la cota „do de sus”, ci chiar mai jos de „do de jos”. Fiecare e în drept să-şi pună la bătaie numele şi talentul cum îl îndeamnă buzunarul. Miezul chestiunii e în felul cum sunt trataţi de către cei pe care îi deservesc.
Se poate spune că nu a fost desecretizat doar un document. A fost desecretizată o anumită atitudine pe care o avea fostul regim faţă de etniile conlocuitoare şi faţă de artişti. Şi atenţie! Sunt trataţi astfel cei care au fost de-acord să concerteze pentru ei, să le aducă lor electorat. Ce să mai vorbim atunci de atitudinea, secretă, a comuniştilor faţă de ceilalţi artişti, faţă de restul oamenilor de cultură şi artă, care nu numai că nu au colaborat cu ei, dar au şi fost în opoziţie deschisă? Aşa da, aşa îţi poţi permite gesturi largi faţă de maeştri precum Doga şi Druţă, fericindu-i cu câte un milion, şi mai diluând dispreţul ascuns faţă de marea majoritate a oamenilor de creaţie, dispreţ care iese în cele din urmă suprafaţă şi de sub sigilul „secret de stat”. Oricât s-ar fi străduit ei să arate că sunt în stare să preţuiască eforturile artiştilor pentru propăşirea culturii naţionale, în realitate i-au umilit reducându-i valoric până la nivelul „Caravelei”. Adevăratele revelaţii ale „desecretizării”, pe lângă cele legate de aspectul respectării normelor legale, s-ar putea să fie cele care ne spun ce a fost în capul lor vizavi de respectul faţă de etnii şi faţă de valorile noastre naţionale. De fapt, nu doar „ce a fost”. Ce e în capul lor!?

Presă multicoloră

2010-02-22T06:23:00.000-08:00

Cei care încă mai au deprinderea civilizatoare de a procura dimineaţa ziarul în drum spre serviciu, săptămâna trecută, au avut surpriza să observe că vitrinele chioşcurilor deveniseră brusc mai colorate.
Cenuşiul ziarelor tipărite alb-negru la Chişinău nu mai contribuia atât de evident la sporirea cenuşiului din jur. Vorba e că pe lângă cele patru-cinci ziare care apar la noi color, au mai apărut deodată încă vreo opt. Nici vorbă să fi îmbogăţit redacţiile noastre atât de mult încât să îşi poată încânta cititorii cu imagini color şi hârtie de mai bună calitate. Pur şi simplu, în chioşcurile noastre şi-au făcut apariţia ziarele de la Bucureşti.
De-a lungul anilor, s-au auzit multe suspine în legătură cu faptul că Chişinăul este inundat de ziare ruseşti, în timp ce presa din dreapta Prutului, în pofida faptului că e scrisă în aceeaşi limbă pe care o vorbesc marea majoritate a cititorilor de pe partea stângă, este de negăsit în vânzarea cu amănuntul. Acum uite că situaţia s-a schimbat în mai bine.
Însă, după primele zile cu presă românească, ziarele româneşti au rămas aproape neatinse în vitrinele chioşcurilor. În orice caz, luni dimineaţa, adică ieri, la un chioşc am fost singurul care am procurat „Libertatea”, la altul singurul care am procurat „Jurnalul Naţional”. Ce-i drept, am aflat că e bine întrebată „Gazeta Sporturilor”. Evident, mulţi încă nu ştiu că există ziare româneşti în vânzare. Dar şi dacă ar şti şi le-ar procura, teamă mi-i că, deşi foarte plăcute vederii, i-ar nemulţumi că nu găsesc în ele practic niciun crâmpei din viaţa noastră de aici. Iar presa rusească anume în această privinţă excelează. Toate ziarele ruseşti au câte un supliment pentru Moldova, au şi ziarişti serioşi instalaţi temeinic la Chişinău.
N-am nicio îndoială că în cele din urmă, dacă mai marii peste presă de la Bucureşti vor dori cu adevărat să aibă aici un număr important de cititori, vor trebui să cheltuiască niscaiva fonduri în plus şi să fie cu ochii pe tot ce mişcă aici. S-ar crea un adevărat echilibru informaţional, iar cititorul de la noi ar simţi, în sfârşit, cum e să fii şi din acest punct de vedere în zona de influenţă a UE. Nu cred că l-ar speria preţul dacă ar începe să se regăsească în aceste ziare nu doar în plan spiritual general românesc, ci şi în plan personal, reieşind din propriile griji şi preocupări cotidiene. La numărul de pagini pe care le au şi la felul cum sunt ilustrate, cu politicieni, bancheri, maidanezi schilozi sau nuduri apetisante, preţul, care variază între 4 şi 6 lei, pare a fi unul rezonabil.
Şi dacă tot ştim cu toţii că facem parte dintr-un singur spaţiu spiritual, istoric şi cultural, ceea ce şi face să ne simţim apropiaţi până la contopire, ne miră că printre ziarele ajunse la Chişinău nu e niciun ziar de cultură, de literatură şi artă. Probabil doar din raţiuni exagerat de pragmatice s-a decis că evenimentele sportive sau umorul „Academiei Caţavencu” pot fi mult mai pe gustul nostru şi mai utile decât, să zicem, „România literară”. De-altfel, „România Literară”, dacă e să exagerăm un pic, dar numai un pic, publică autori de la noi şi ia în dezbatere cărţi şi fenomene literare basarabene într-o proporţie mult mai mare decât scriu toate celelalte ziare luate împreună despre realităţile din Republica Moldova. Oricum, lectură multicoloră tuturor celor dornici să scape de cenuşiu!

Copil teribil la 70 de ani!

2010-01-14T00:13:00.000-08:00

Rar se întâmplă când numele unui scriitor este identificat cu titlul uneia din cărţile sale. Rar, dar se întâmplă. Iar când se întâmplă, norocul e dublu: norocul autorului şi norocul cărţii. În general se poate spune că cine nu are, pe lângă un nume de scriitor, şi un nume provenit din titlul uneia din cărţile sale, să nu se aştepte la o glorie postumă prea îndelungată. „Numele tău”, „Sunt verb”, „Săgeţi”, „Imne şi blesteme”, „Toamna lui Orfeu”, „Momentul inimii”, "Aventurile lui Guguţă", "Piatra de citire", "Moş Pasăre",„Temerea de obişnuinţă”, „Povara bunătăţii noastre”, „Singur în faţa dragostei”, „Zbor frânt”, „Povestea cu cocoşul roşu”, „Vămile”, ca să aduc doar titlurile unei generaţii deja clasicizate, au sonoritatea unor nume de referinţă. Cine le paşte, le cunoaşte. Cu tot respectul faţă titlurile-nume de mai sus, cred că cel mai mult şi-a contopit numele de scriitor cu titlul celei mai importante cărţi ale sale Nicolae Esinencu. Astfel, când spunem Esinencu, subînţelegem „Copilul teribil”, când spunem „Copilul teribil”, subînţelegem Esinencu. Da, ca chestia cu partidul, pe vremuri.
Apropo, dacă tot veni vorba de vremurile de demult. Cum să nu cad şi eu în păcatul de-a vorbi despre mine, când pe „eşafod” stă şi îşi aşteaptă sentinţa altcineva. Eram într-a noua, la Pârjolteni, Călăraşi. Abia venit dintre păduri, de la Buda. Directoarea şcolii, regretata Maria Cotic, ne-a adunat pe toţi cei din „clasele mari” în sala sportivă la o întâlnire cu scriitorii. Ce mai! Aflam că există şi scriitori vii, în viaţă, nu numai în manuale. Şi a intrat în sala sportivă Nicolae Esinencu care dădea indicaţii din mers să fie închise toate geamurile, fiindcă e deja ora mesei şi elevii sunt aşa de flămânzi, încât sunt luaţi de curent şi duşi pe la casele lor şi el rămâne doar cu învăţătorii. (Mă rog, aflu abia azi, că venea direct din podgorii unde „Aşi” absoluţi în ale ceremoniilor, precum Preşedinţii Lişinschi, coleg de şcoală cu Gr. Vieru, şi Cuţenco, plus Nanu Mitea de la brigada de tractoare, avuseseră grijă ca oaspetele să nu ducă lipsă de inspiraţie). Problema însă era cu totul alta. „Copilul teribil” reuşise să citească tot ce era de citit pe coridorul şcolii. Şi, chiar înainte de-a se aşeza pe scaunul ce i se oferise în „prezidium”, a ridicat un deget şi a zis: ”Aş-şa! Cine a scris versurile celea de pe perete?” Avea în vedere din „Gazeta de perete”, nu chiar de pe perete! Şi doamna directoare a căutat cu privirea prin sală, s-a oprit la mine, şi a zis: „Neculăieş de la Buda, ia ridică-te să te vadă toată lumea!” Şi eu m-am ridicat, năucit de emoţii. Sigur, nu aveam curajul să ridic ochii spre scriitor. Era suficient că îl auzeam spunând: „Aş-şa! Elevi, ascultaţi-mă! Aista-i scriitor!” După care nu mai ţin minte decât că cineva îmi punea în mâini o carte. Cartea avea şi autograf. Iar mâinile care îmi puneau cartea în mâini erau aceleaşi care făcuseră autograful. Cartea se intitula, ca să vezi, „Dealuri”.
În fine, de pe „Dealul din vale” din "Jurnal de Chişinău", la Mulţi Ani şi după aceşti 70 împliniţi, maestre „Copil teribil”!vizualizări: 53

2009 şi 1999

2009-12-21T04:12:00.000-08:00

Acum zece ani, în martie 1999, Guvernul Sturza venea la putere pe fundalul unei crize ce măcina economia tuturor ţărilor din CSI, criză ce îşi avea originea în «miercurea neagră» a Rusiei, când băncile fuseseră puse pe brânci, zice-se, din cauza scăderii drastice a exporturilor de petrol şi gaz. Guvernul Sturza a fost promovat şi propus de o Alianţă – ADR. Mai spre toamnă patru (4 !) deputaţi – E.Burcă, I. Morei, V.Tabunscik şi D. Pulber au părăsit ADR-ul, declarându-se independenţi. În noiembrie a aceluiaşi an Guvernul Sturza cade. Cade în pofida unor dovezi clare că era capabil să ne scoată din criza de care nu era şi nu eram responsabili. Pentru demisie au votat deputaţii independenţi (mai târziu văzându-se că, de fapt, erau cu de-asupra de măsură de dependenţi de cineva), deputaţii conduşi de Iu. Roşca şi cei conduşi de V.Voronin. Pe urmă vin alegerile... anticipate – da, anticipate ! - şi vin opt ani de regim comunist.
Astfel, criza din Rusia a provocat eliminarea de la putere a democraţilor în R.Moldova iar în ţara de origine – Războiul din Cecenia şi venirea lui Putin la Putere. Exact peste zece ani vine la putere un guvern condus de Vlad Filat, fost Ministru de Stat în Guvernul Sturza şi, la fel ca şi Sturza, fost membru marcant al partidului condus de Diacov. Acest guvern vine la putere pe fundalul unei crize mondiale provocate de data asta de America. Vine susţinut şi el de o Alianţă – AIE.
Şi deja sunt semne că Guvernul Filat este în stare să ne treacă cu bine prin criza mondială, adică să ne scoată teferi la liman, cum se spune. Ba chiar şi AIE, cel puţin la o privire din exterior, se arată un monolit de nedistrus. Adevărat, ex-premierul Ion Sturza spunea recent la «Europa Liberă» că în 1999 procesul politic era mai democratic, implicând mai mulţi factori politici şi că diferenţa dintre Alianţa din anul cu trei de nouă şi actuala alianţă «din păcate, nu este în favoarea Alianţei de astăzi. Alianţa din 1999 a fost in primul rând formalizată. A avut un program de activitate, a avut conducători formali... Nu era un club al celor patru sau a celor trei, care erau atunci. Şedinţele ADR-ului erau mai ceva decât şedinţele parlamentului, cu dezbateri, opinii. Erau diferite grupuri sau comisii interne pe domenii.” La fel de adevărat e şi faptul că ex-premierul mai sugerează cu ironie că da, fosta Alianţă le-a avut pe toate, dar, vorba bancului, la ce i-a folosit!?
Pentru noi, ca simpli cetăţeni, este extrem de important ca actuala guvernare să ţină cont de experienţa celor nouă luni din ’999 când la guvernare a fost echipa lui Ion Sturza, astfel încât o criză care prin alte părţi vine şi trece, la noi să nu devină cronică, să nu se transforme în rampă de lansare a unor „salvatori” de neam şi ţară/stat cu apucături totalitare. Ceea ce ne pune în gardă e că, în ciuda unor promise implanturi constituţionale nedureroase chiar şi fără analgetic, bulgărul de zăpadă rostogolit se face tot mai mare, astfel încât într-o bună zi s-ar putea să nu mai avem forţă să-l împingem. Şi atunci vor veni cei odihniţi. Iar la urmă, aşa, ca un fel de Baba Dochia, vor veni şi anticipatele. Va apărea, de fapt, cel de-al treilea, cel menit să câştige, ca de obicei, acolo unde doi se bat. Vă rugăm, nu vă mai bateţi, domnilor parlamentari! În orice caz, nu atunci când al treilea abia aşteaptă să vă ia locul şi să ne ia pe noi la bătut ca în noaptea de 7 spre 8. Crăciun Fericit!

Fondul supravieţuirii prin cultură

2009-12-14T01:58:00.000-08:00

Trebuie să recunoaştem, niciodată oamenii de cultură şi uniunile de creaţie nu s-au mobilizat cu mai mult entuziasm pentru realizarea unui proiect cultural. Este vorba de constituirea unui Fond al culturii şi obţinerea recunoaşterii oficiale a cestuia. În acest sens se poartă discuţii nu doar în „careul de aşi” al Chişinăului, ci, bravo organizatorilor! peste tot în teritoriu unde există oameni devotaţi cauzei culturii, ca să ne exprimăm în limbajul unei agenţii de presă care scrie realmente următoarele: „printre problemele principale cu care se confruntă cultura în acest moment figurează lipsa unor programe complexe şi a mijloacelor financiare pentru dezvoltarea acestui sector...” Aşadar, sectorul cultural, de rând cu sectorul zootehnic sau viti-vinicol înregistrează anumite probleme, pe lângă realizări indubitabile, fireşte, ce fac să crească în ritm săltăreţ pe cap de locuitor numărul de Artişti ai Poporului, ca să nu mai vorbim de creşterea numărului de Artişti Emeriţi. Dar să revenim la cultură. Mai mult decât atât. Acest prim Congres al oamenilor de cultură, în timpul înregistrării, delegaţilor le dădea şi mape. Iar din cele expuse în mape se vedea şi mai clar că totul e pe bune. În sensul că şi oamenii de cultură pot fi, în sfârşit, pragmatici. De-o pildă, delegaţilor li s-a propus, fireşte cu statut de Proiect, să aprobe „Legea Republicii Moldova cu privire la Fondul Culturii” articol după articol, printre care şi Articolil 13 (din nou Articolul 13!) privitor la „Destinaţia Fondului Culturii”, articol ce spune clar din start, după cum m-a atenţionat Dl Gheorghe Prini, directorul Ed.Ştiinţa: „Realizarea de programe şi proiecte din toate domeniile culturii şi a artei, în funcţie de priorităţile anuale de funcţionare stabilite de către Consiliul de administrare.” Aşadar, realizarea programelor şi proiectelor şi-o asumă Fondul Culturii. Adică, Fondul Culturii îşi ia pe capul său realizarea! De fapt, toată sarcina. Ca să nu zic sarcina cea mai grea. Foarte convingători, vorbitorii C.Cheianu, Gh. Ciobanu, M.Poiată, V.Saharneanu, Elena Frumosu, M.Fusu, M.Tetelea, V.Reabcinschi, plus vorbitorul care, cu o viteză de lectură incredibilă, a înlocuit-o pe Tatiana Popa de la „Casa părintească” de prin părţile Călăraşilor, au convins audienţa că la baza economiei stă cultura. Şi că dacă cultură nu e, nici economie nu e! Şi de bună seamă: de unde economie acolo unde civilizaţie nu e, adică (virgulă culturală obligatorie!) cultură nu e!? Sarcina acestui Congres a fost cu atât mai grea, cu cât a fost oarecum bine dispus, fără supărări, să-l ia la periat pe Boris Focşa, actualul Ministru al culturii. Numai că dl Focşa s-a dovedit a fi nu numai că prezent în sală, dar şi la microfon, de unde a spus pe înţelesul tuturor că, în ciuda faptului că la Ministerul Culturii multe lucruri nu sunt clare, e clar că e de partea acestui Congres şi a delegaţilor sosiţi la el. Printr-o trimitere la o telegramă, trimitere făcută de dl Cimpoi cu referinţă la o telegramă trimisă de Marian Lupu, Congresul a fost susţinut cu binecuvântări întru succes nu numai de Ministrul Culturii. Însă şi mai importantă a fost prezenţa la acest Congres a Dlui Mihai Ghimpu, care în dubla Dumnealui funcţie de Dublu Preşedinte, a dat semnul cel mai clar că e de partea Fondului Culturii. Dumnealui a ţinut să le amintească, şi pe bună dreptate, Oamenilor de Afacere că ei fac afaceri şi adună bani doar pentru că s-au găsit nişte intelectuali şi oameni de cultură pe vremea Perestroicii care au insistat, pragmatic, să se treacă la economie de piaţă, adică exact la economia pe care o fac oamenii de afaceri azi, nelăsând decât în rare cazuri vreun bănuţ în palma omului de cultură, mai ales atunci când acesta nu se numeşte Lenuţa Burghilă. Astfel încât, Mihai Ghimpu a insistat, verbal fireşte, să-i roage pe Oamenii de Afaceri să pună chiar ei primii bănuţi pe contul Fondului Culturii al Oamenilor de Cultură! Ca să nu mai subliniez cât de subliniat apăsat a spus-o Dl Philipp Dietachmair, Director de Programe de Vecinătate Europeană, reprezentând Fundaţia Culturală Europeană de la Amsterdam cu citatul dumnealui năucitor de potrivit pentru optimismul Oamenilor de Cultură din R. Moldova, aducând un citat dintr-o spusă a unui fondator al Unirii Europei, care, după ce Europa era deja unită şi idealul realizat, a zis că unirea europeană trebuia să se formeze nu doar pe criterii economice, ci şi mai ales pe criterii culturale. Fondul Culturii din R.Moldova are şanse clare de-a ne oferi posibilitatea să fim acceptaţi în Europa în baza criteriului care ne caracterizează, în ciuda tuturor vicisitudinilor – criteriul existenţei într-un spaţiu cultural european.

Alegeri anticipate din străbuni

2009-12-09T15:48:00.000-08:00

Teoretic e dovedit că suntem aici de faţă cu toate câte se 'ntâmplă în jur. Dar se poate dovedi şi practic, prin pipăire, că suntem aici. Însă nu noi am ales să fim aczm aici. Au ales alţii. Ceea ce, electoral vorbind, ar presupune şi ceva fraudă. Deşi, procedura de alegere care ne-a vizat cu viacuri în urmă a fost una democratică, totuşi. Ea accepta alegerile directe. Mai directe nici că se puteau concepe pe atunci. Adevărat, naiba ştie cum făceau strămoşii că alegerile deveneau neapărat anticipate. Ca să nu mai spun că erau şi nominale – Ion, Ileana, Gheorghe, Maria ş.a.m.d. dar şi directe: doi alegători, un strămoş şi o strămoaşă, trebuiau să intre în contact direct pentru a alegedacă ne nasc sau nu pe noi, cei de azi, peste veacuri. Alegerile mai erau şi anticipate, în sensul că ne anticipau. Ne anticipau prin părinţi, bunei, străbunei, stră-străbunei şi toată echipa celor implicaţi direct în anticipate conform Arborelui Genealogic. Şi s-au tot rostogolit scrutine anticipate încă de pe la bădica Traian încoace pentru ca scrutinul anticipat din 2010 din R. Moldova să se producă. Pur şi simplu să se producă. Că doar n-om lăsa chiar acum, pe timp de încălzire globală, nu pe crivăţ şi viscol, să nu se termine neamul. Şi nici n-ar fi corect să fie aşa, după ce că atâţia alţii ca noi au trecut prin atâtea şi-atâtea anticipate, anticipându-ne. Păi, şi-amu cum să nu le anticipăm şi noi venirea? Şi-ar trebui să ne fie ruşinică la obraz dacă nici măcar n-om încerca. Deşi obrazul ar fi cel mai puţin implicat în încercarea dată. Dar să nu ne abate. Gurile rele spun că au fost depistate o sumedenie de fraude în timpul alegerilor anticipate ce se tot desfăşurau cu viacuri în urmă . Alte guri, turbate de tot, vorbesc chiar despre fraude masive. Că chipurile n-au existat observatori la faţa locului. Şi nu că internaţionali, dar nici măcar locali. Că străbunii noştri nu ar fi introdus, chipurile, corect votul în urnă. Sau că în genere urna nu ar fi fost sigilată! S-o terminăm cu chestia asta! Şi dacă ar fi fost, ce sigilată, ce nu tot i-ar fi sărit sigilul? Important e că alegeri anticipate au exista şi vor mai exista. De ce ne-am teme, la o adică, de anticipate?! Că doar nu suntem cu toţii decani de vârstă! Decanii noştri de vârstă sunt moşii şi strămoşii noştri. Deci, cu fruntea şi cu toate sus spre anticipate! Să anticipăm venirea celor de după noi cu anticipatele lor cu tot.

O Gală a paşapoartelor româneşti

2009-12-07T00:52:00.000-08:00

Nu-mi plac tonalităţile categorice. Însă uneori se întâmplă ca tonalitatea generală a momentului să fie una categorică şi nu rezist ispitei. Aşadar, categoric noaptea asta de duminică spre luni e una istorică. Indiferent dacă ziua de luni, 7 decembrie, ar putea să nu fie o zi istorică, ci doar o dezmeticire istorică. Noaptea asta însă, în aşteptarea zorilor, ne gândim la cei care în ajun au stat la coadă în R.Moldova dornici să participe la alegerea Preşedintelui României şi, totodată, ne duce gândul la plenara de a doua zi a PCRM-ului ce ar urma să spulbere şansele de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova. Cozile din faţa secţiilor de votare pentru desemnarea Preşedintelui României s-au transformat, de fapt, într-o adevărată Gală a paşapoartelor româneşti. Mai precis, chiar şi urmăriţi la M-1, cei de-acolo nu-şi ascundeau mândria că au posibilitatea de a vota. Era însă mai mult decât atât. Se întrezărea şi mândria de-a fi obţinut deja cetăţenie română. Iar noi, cei care treceam pe-alături, simţeam numaidecât cum ne roade invidia (sănătoasă sau nu, invidia e oricum invidie) şi ne rodea nu doar pentru că nu puteam vota, dar şi pentru că nu aveam cetăţenie română.
Problema e că aceiaşi Gală a paşapoartelor româneşti fusese urmărită, n-am nici o îndoială, şi de cei ce a doua zi urmau să spună da sau nu alegerii lui Marian Lupu în funcţia de Preşedinte al R.Moldova. Şi categoric nu pot să nu mă întreb dacă erau ei sau nu mândri de paşapoartele ce le aveau în buzunar? Dacă da, ar fi trebuit să facă şi ei coadă a doua zi în dreptul urnei de vot pentru a-l vota pe Marian Lupu pentru a demonstra că nu numai România îşi poate alege Preşedintele, inclusiv în R. Moldova, dar şi R.Moldova îşi poate alege Preşedintele în propria Republică, un Preşedinte ales în baza mândri, dar şi responsabilităţii de-a fi cetăţean al acestei Republici. Cu alte cuvinte, Gala paşapoartelor româneşti ar fi trebuit să fie urmată, cumva alternativ, de o Gală a paşapoartelor moldoveneşti. Sau poate anume aşa se va şi întâmpla, îmi zic eu în puterea nopţi! Însă un viermişor negativist mă face să fiu categoric: nu, comuniştii nu ne vor bucura cu o Gală a paşapoartelor – eventual a buletinelor - moldoveneşti în plenul Legislativului. Se pare că dânşii se vor preface că le-au uitat acasă şi nu pot vota. Şi când mă gândesc la norocul – nenorocirea? – de-a fi fost şi eu prezent în dimineaţa zilei de cutare aprilie 2005 într-o duios de pragmatică adunare de Consiliu al PDM, când Voronin îşi făcuse timp să apară doar cu doar ceva minute înainte de votarea în Parlament (vai, îmi aduc aminte că mă simţisem obligat să mă trezesc cu noaptea în cap, lăsând cel puţin un poem neterminat până în ziua de azi); să apară, aşadar în sediul PDM, pentru a ne „cerşi” voturile... Le-a şi obţinut, deşi ne-a costat! În sensul că anume din acest motiv a plecat din partid actualul Ministru de Interne Victor Catană, care când ne-a cerut consimţământul să plece a avut şi votul meu, chiar dacă stăteam cu capul în podele. Ciudăţenia e că în vremea asta, Voronin avea deja din ajun garantate pentru a doua zi voturile PPCD-ului, perfect suficiente pentru a fi Preşedinte. Dumnealui şi-a dorit, probabil, doar să ne umilească. Şi se vede că mâine dimineaţă urmează o a doua umilinţă a PDM-ului, deja în sediul PCRM-ului. Va merge oare acolo Marian Lupu înainte de şedinţa de alegere în Parlament? Fără să aibă vrio garanţie că nu va fi umilit?
Şi pentru că mi-am propus din start să fiu de data sta categoric, rog redacţia excelentului „Jurnal de Chişinău”, să nu mă redacteze, cum n-a făcut-o niciodată până acum, în cazul în care greşesc categoric devenind categoric.

De ce Voronin va ordona „executarea!” pentru alegerea lui Lupu?

2009-12-02T03:52:00.000-08:00

Voronin n-ar fi Voronin dacă ar ajunge să voteze cu mânuţa lui - de fapt, cu mâna sa de general - pentru Lupu. Asta ar însemna totodată şi o dezamăgire cruntă pentru noi, cei care îl considerăm ca fiind un mare orgolios. Ar însemna că rătăceam rău de tot, că eram "bludnici" când aveam asemenea impresii despre dumnealui. În fond, orgoliul ex-preşedintelui va fi şi de data asta la nivel: nu, el nu-l va vota pe Lupu. Avem însă motive să credem că va ordona, conform deprinderilor profesionale; va ordona scrâşnind din dinţi fierşte, „executarea!” pentru cel puţin opt deputaţi PCRM-işti meniţi în conformitate cu viziunile Proniei să voteze în stil AIE. Or, Voronin o fi fiind unde o fi fiind el slabuţ – să zicem, la capitolul românism pe filiera celui mai mare român moldovean Ştefan cel Mare şi Sfânt -, însă în nici un caz nu-i slab în materie de strategii politice favorabile propriului partid. Nimeni nu şi-l poate imagina acţionând în defavoarea PCRM-ului. Şi ce interes ar avea?! PCRM-ul e ultimul său bastiun (cucerit), la fel cum Voronin e ultimul bastion cucerit de vreun partid comunist.
În acest sens, nu cred să fie Voronin atât de pierdut în spumele Mării Adriatice, încât să nu vadă, să nu simtă, fie şi tentacular, prin intermediul unor meduze, că Marian Lupu a luat startul pe nota zece cu PDM, parcurgând primele sute de metri cu apucături de favorit în maratonul politic moldovenesc. Mai mult decât atât, actualul general şi fostul Peşedinte, mare amator de curse de cai (în special alături de Putin, care însă nu i-a dăruit decât un cal, nu şi privire), nu poate să nu vadă că în actuala curssă politică imediat după Lupu vine în mare forţă Filat cu PDL-ul. Iar pe locul trei, în pofida eforturilor atâtor televiziuni de a-i pune ghimpi pe criterii extrapolitice, Ghimpu e propulsat nu doar el, dar şi Chirtoacă. Şi să fie clar: de la comunişti, nici Sârbu, nici Petrenco, nu sunt pe post de viitori lideri. Cum nu a fost nici Lupu, decât prin ameţeli strategice. Şi cu atât mai mult Victor Stepaniuc prin ameţeli geto-dacice, ştiind foarte bine de unde vine şi până unde se cade să se îndrepte ca sa aibă şi înspre Costeşti nişte trepte. În fond, în Fond-van- Finiş, va împinge panglica cu pieptul peste finiş Von-ul strategic al tuturor strategiilor şi stratagemelor, adică, să zicem, dracu ştie cine! Mai ales că acesta e foarte bine cunoscut!
Aşa sau altfel, actuala guvernare nu are cum să nu continuie ce o duce capul.
Şi, să fim serioşi, o duce capul să realizeze minimumul necesar.
Un minimum ce pentru guvernările comuniste a însemnat maximum.
Adică a achitat la timp deocamdată salariile, pensiile, bursele, intemnizaţiile, PCRM-ul, chiar dacă se va menţine pe locul patru în cursă, distanţa va fi atât de mare faţă de călcâiele locului trei încât se va simţi umilit cu de-asupra de măsură ca să se simtă umilit şi zdrobit fără şanse de-a mai da şanse celor umiliţi. Însă umilinţa lor, a comuniştilor, ar fi cu mult mai jalnică decât o eventuală umilinţă în cazul în care s-ar simţi umiliţi dacă ar vota cu Lupu. (Iertată să ne fie recurgerea la umilinţă a umiliţilor de noi!) Ca să nu mai vorbim că „umilinţa” de a-l vota pe Mrian Lupu la Preşedinţie ar putea să se transforme oricând într-un titlu de glorie. „Execzutarea!” ordonată de Voronin în acest sens, ne place nouă sau nu, ar face ca ultimul Partid Comunist din Europa s-o mai ducă câine-câineşte, cum se zice, ca să nu zic lup-lupeşte. Fiindcă, oricum am da-o pe după colţ, Lupu este şansa comuniştilor de-a mai pâlpâi în peisaj, înainte de-a se pierde definitiv în umbră deasă de „Moldsilva”. În fine, premierul Vlad Filat, trecut prin toate, inclusiv prin experienţa de-a face bani fără să-i fie ruşine că-i face, va şti cum să facă bani şi pentru noi, plătind la timp aceleaşi salarii, pensii, burse, intemnizaţii, ca lumea să simtă că, da! se poate, se poate şi fără comunişti. Ba chiar că se poate şi mai bine!
Aici ar trebui să pun punct.
Mă ia însă o temere ce se face resimţită până la nivel de genunchi: teama ca nu cumva comuniştii să-l vrea pe Lupu, ba chiar să şi-l prea mult dorească, în timp ce în întunericul infernal al urnei de vot să-şi facă de cap alte voturi, care să nu-l mai vrea pe Lupu şi să vrea anticipate. Acestea fiind voturi, nu Dea Domnulâ! necomuniste. Ei, dar strategiile tocmai de aia sunt invulnerabile, pentru că au în spate ditamai strategi. N-am nici o îndoială că pentru a contracara o mişelească tentativă de a nu-l vota AIE-ul pe Lupu, excelentul strateg Voronin le va ordona camarazilor să nu se limiteze în timpul votării doar la 8 voturi pro-Lupu! Pentru orice eventualitate le va ordona să se prefacă precum că nici n-au băgat de seamă cum au făcut şi-au dres că au nimerit vreo douăzeci de buletine Pro-Ştim-Noi-Cum-Îl-Cheamă în Urna de Rigoare.

Punctul zero şi punctum pe înţelesul unuia ca mine

2009-11-29T01:55:00.001-08:00

Ce mărunte par acum neînţelegerile care ne dezbină în comparaţie cu ceea ce urmează să ni se întâmple nu mai târziu decât peste doi ani. Procesul, de fapt, a şi început. Ne îndreptăm direct spre Punctul Zero al Pământului. Mai pe înţelesul tuturor, se cheamă că în ziua de azi cele 24 de ore de viaţă corespund cu doar 16 ore de viaţă. Sigur, de viaţă de-a noastră, bună-rea, cum îi ea! Şi timpul e în continuă descreştere. Azi, duminică, să zicem, cele 16 ore trăite duminica trecută s-au mai micşorat cu ceva minute. Mă rog, dacă nu credeţi urmăriţi şi D-voastră cât de repede ne trec de la o vreme zilele! Şi cum să nu treacă, sărmanele, dacă viteza de rotaţie a Pământului s-a accelerat! Fenomenul este urmărit încă din 1980. De atunci viteza de rotaţie a planetei ce ne ţine la pieptul ei, e mereu în creştere, urmând să atingă o condensare zi-noapte-noapte-zi egală cu zero. (A se răsfoi în acest sens şi povestirea „Mii de nopţi” din „Păsări mergând pe jos” de subsemnatul, Ed.ARC, 2001) La punctul zero se va ajunge între 21 şi 23 decembrie 2012. Atunci Pământul se va opri lin (probabil lin!) în loc, căutând să nu-şi piardă echilibrul. Se va opri locului mai ales datorită inversării polilor magnetici. Dealtfel, surse aproape secrete spun că numai în ultimele câteva săptămâni polii Pământului s-au şi strămutat pe o distanţă considerabilă spre Ecuator, consecinţele fiind resimţite nu doar de persoanele cardiace, dar şi în cosmos de sateliţii care tre să-şi rectifice traiectoriile pentru a nu pierde legătura cu Pământul. Totuşi, vestea bună e că inversarea polilor magnetici nu va schimba poziţia axei de rotaţie a Pământului, astfel continentele vor rămâne cuminţi la locurile lor, neschimbate în raport cu Axa. Alta e că după ce Pământul v-a sta cât v-a sta neclintit, aranjându-şi polii magnetici „pe stil nou”, odată reâncepându-şi rotaţiile se va învârti îndărăt. Drept urmare, în ce ne priveşte, aiaci, în basarabia, vom rămâne uluiţi să vedem că soarele la Chişinău, de-o pildă, nu va mai răsari la Ciocana, ci în deal la Buiucani, nu se va mai ridica de peste Nistru, ci de peste Prut. Şi nu e vorba de un simplu spectacol la nivel planetar, adică local. E un fenomen intergalactic. O dată la 26.000 de ani Soarele nostru face o rotaţie completă în jurul Centrului galactic şi, respectiv, o dată la 13.000 de ani se poziţionează diametral pe propria circumferinţă solară. Bazaconia e că nu doar soarele, dar şi toate celelalte planete se aliniază într-un fel de şir indian, cu soarele-n frunte, faţă de o poziţie similară a sistemului galactic. Mai grav e că astfel cea mai maree parte a sistemului solar, în proporţie de 80 la sută, rămâne goală, fără nici o acoperire, iar în acest spaţiu imens ar putea să-şi cam facă de cap asteroizii, având cale liberă din orice direcţie spre oricare planetă din preajma soarelui. Conform calendarului Mayia, străvechi de 4000 de ani, Punctul Zero al Pământului va presupune translaţia omenirii într-o dimensiune superioară, a patra, care este la rândul ei o treaptă către cea de-a cincia dimensiune. Aşadar, vom trece (cu toţii?) intr-o altă dimensiune! Iar „modificarea cea mai spectaculoasa, cum subliniază un site de specialitate, va avea loc la nivelul ADN-ului uman, care pare a fi acum reprogramat de Inteligenţa Cosmică. Intuiţia se dezvoltă mai repede, ca si toate capacităţile paranormale ce derivă din ea.”
Ştiu, aceste notiţe, inspirate din diverse lecturi de pe Internet (cum, dealtfel, o poate face oricine), au darul de a trezi, cel mult, nişte surâsuri ironice. Şi e foarte firesc, şi sănătos, să fie aşa. Că doar încă n-am ieşit din dimensiunea umană care ne-a adus, slavă Domnului, până la actualul grad de dezvoltare, căruia trebuie să-i fim recunoscători că, uite, cel puţin unii, suntem conştienţi că ne apropiem de-un anume Punct Zero, după care - punct şi de la capăt.

Un tort fără coloratură politică

2009-11-21T07:00:00.000-08:00

Eram în supermarketul „Sofia” de la Botanica acum doi ani şi ceva. Probabil arătam destul de necăjit, neputându-mă hotărî între o prăjitură de 4 lei şi alta de 4,50, când aud că sunt întrebat: „Ce le tot studiezi atâta, dle Popa?”, simţindu-mă totodată strâns amical de cot. Eram abordat de-un politician. Arăta prietenos cu mine, deşi relaţiile noastre se reduceau doar la câteva strângeri întâmplătoare de mâini pe la niscaiva recepţii. I-am răspuns că nu studiez prăjiturile, ci preţul. „Ei, da cât îi aici de studiat? Câte vrei să cumperi?” Una! îi răspund, că m-a rugat soţia să-i aduc seara o prăjitură. „Clar, a concluzionat politicianul. Dacă îţi cere soţia o prăjitură, înseamnă că vrea un tort!” Şi către domnişoara de după vitrina cu prăjituri şi torturi: „Văr rog, cel mai frumos şi arătos tort – încoa! Plătesc eu!” N-are rost să mai descriu cât de neconvingător refuzam eu şi cât de convingător insista dumnealui. A achitat direct la casă (valoarea a circa patruzeci de prăjituri, probabil) şi m-am pomenit că tăbârceam spre casă un tort ca de nuntă. Când l-am întrodus în apartament, soţia era cât pe ce să creadă că primisem vreun onorar fabulos pentru poezii. Am liniştit-o, spunându-i că tortul e plătit de-un politician şi că, oricum, nu va rămâne nemâncat. Convenind că e un tort fără coloratură politică, am şi apăsat cuţitul în troianul de frişcă.
Am rememorat această întâmplare joia trecută în timp ce îl aşteptam, împreună cu întregul Consiliu de conducere al Uniunii Scriitorilor, pe Preşedintele Mihai Cimpoi, care întârzia mai bine de jumătate de oră, să revină de la Parlament, unde plecase să-l felicite pe dublul preşedinte Mihai Ghimpu cu ocazia celor 58 de ani de la naştere. Mulţi înainte! Şi deodată mi-am dat seama că s-ar cuveni să alerg şi eu încolo, nu doar cu floari, ci şi cu un tort. Pentru că – aţi ghicit! – politicianul care mă fericise cu namila aceia de tort la „Sofia” fusese chiar actualul Preşedinte al Parlamentului şi Preşedinte interimar al R. Moldova, Mihai Ghimpu. Ce ocazie potrivită să-i întorc tortul – fie şi unul mai micuţ, după buzunarul meu, dacă nu cumva o prăjitură... Ar conta gestul, nu? Însă m-am gândit deodată la coada care trebuie să se fi format la Palt, la Palatul Republicii. Nu, nu-i vorba de prezenţa colegilor de alianţă, precum şi a altor personalităţi marcante, care vor fi venit să-l felicite, ci de... Dar să nu intrăm în amănunte, în amănuntele cozii. Şi în general, de ce la Palat? Mi-am dat seama că m-aşi simţi de parcă aş fi mers să-l felicit pe „iubitul conducător” din altă epocă. Poate că nici dumnealui, deşi dublu conducător, nu s-a aşteptat să-i vină, aşa, dintr-o dată, o groază de admiratori, simpatizanţi, prieteni (devotaţi fireşte), gata să-l anunţe că e ziua lui de naştere şi că aşa şi pe dincolo... Pe scurt, la mai mare! Apropo, naiba ştie cum îşi sărbătorea Voronin ziua de naştere de nu-l arătau la televizor cum se pierde printre buchete de flori şi cupe de şampanie.
În fine, m-am resemnat. N-am mai luat-o spre Palat. Dar ştiu eu când anume va fi mai bine primit să merg la Mihai Ghimpu cu tortişorul sau savarina mea. Atunci s-ar putea să nu mai vină gârlă florile şi îmbrăţişările. Şi nici nu se vor repezi prea mulţi să-i ameţească obrazul cu sărutul de rigoare. Căci nimic mai previzibil în materie de iubire decât iubirea şi duratele ei în spaţiul politic.

Chinul şi China

2009-11-19T07:21:00.000-08:00

Eram în capitala chineză cu toată China în jurul meu, şi îmi venise în minte acest titlu – care, de altfel, mai continuă să acumuleze text sub el. Dincolo de jocul de cuvinte, îmi sugera că toată istoria milenară a Chinei, de la o dinastie la alta, de la un sistem de conducere la altul, presupunea, pe lângă timpuri de glorie, şi un mare chin: chinul permanent de-a făuri un stat atât de puternic precum este China azi. Şi plimbându-mă pe una din străzile din preajma hotelului, am descoperit pe partea pietonală a unui pod un chinez aşezat într-un scaun cu rotile, lipit de balustradă, care mânuia prin cer un zmeu de hârtie. În general, cerul Chinei e plin de zmeie multicolore, cam cum e plin cerul nostru de ciori negre. Remarcasem că aţa de pe mosor plecase în sus până la nod, încât ai fi zis că cetăţeanul aştepta să fie şi el tras în sus. Oricum, plimba zmeul cu mâinile încleştate de mosor deasupra capului.
Am trecut şi a doua zi pe la pod. (O fericită întâmplare făcuse ca zborul spre Kiev să fie amânat pentru o săptămână şi se ivise o bună ocazie de a bate câinii prin Bejing, câini aprope inexistenţi pe atunci datorită unor preferinţe culinare mai excentrice, acum în deplină scădere.) Îl găsii în acelaşi cărucior, ameţind cerul cu acelaşi zmeu de hârtie, care aflat la înălţime pâlpâia în toate culorile Paradisului. O plăcere să mânuieşti aşa ceva. A treia sau, poate, a patra zi, am mers la pod ceva mai diminecioară. Deja devenisem curios să aflu dacă moda chinezilor de a plimba zmeii pe sub nori - egalabilă cumva cu moda noastră de-a plimba câinii pe sub copaci -; aşadar, dacă moda zmeilor se explica doar prin vraja culorilor sau o făceau şi de dragul hârtiei purtătoare de culori, hârtie pe care anume ei au inventat-o. De data asta nu mai era nimeni lângă balustrada podului. Stăteam doar eu sub un cer care brusc devenise foarte gol deasupra unui oraş forfotitor. Şi bine că mă luasem cu gândurile sprijinit de balustradă. Numai ce văd că vine alături cel din cărucior, împins de un altul, ceva mai tânăr. Celălalt a şi început să-l ajute să facă zmeul să planeză: cel din cărucior ţinea mosorul, celălalt, cu zmeul ridicat deasupra capului, ca un fel de aureolă boreală, prindea vântul prielnic. O ceremonie de-a dreptul fasciantă. Iar după ce zmeul a prins curenţii de aer necesari, „ajutorul” a dispărut printre trecători, iar cel din cărucior a rămas iradiind de fericire. Aveam în geantă Ghidul turistic „Român-chinez, chinez-român” pe care mi-l încredinţase fotograful Nicolae Pojoga (şi pe care, vai, încredere ca într-un cui de tei! l-am uitat la Ambasadă), aşa că m-am apropiat de cel cu zmeul arătându-i câteva cuvinte-chinezeşti în dreptul cuvintelor româneşti de genul: tradiţie? plăcere? El însă şi-a tot aplecat urechea spre vorbele mele, fără să ia în seamă cuvintele tipărite. Şi atunci s-a apropiat de noi un trecător, care, făcându-i-se probabil milă de cum mă chinuiam, mi-a luat cu delicateţe Ghidul din mână, l-a răsfoit cât l-a răsfoit ca în cele din urmă să-mi arate cu degetul în dreptul unor ieroglife ce aveau în dreptul lor tipărit în română cuvântul: „Orb!” Adică un orb purta prin cerul Chinei un zmeu pâlpâitor. Şi cineva se chinuia să-l aducă pe pod şi să-l ajute să-şi înalţe zmeul. Ei, cam aşa s-o fi înălţând de milenii China!
Nouă însă, orbilor de noi, cine ne pune în mână un zmeu ceva ca să avem senzaţia, cel puţin senzaţia, că suntem traşi şi în sus, nu numai în jos?

Nervi de toamnă în politica moldovenească

2009-10-28T06:26:00.000-07:00

În sfârşit, nu au rezistat nervii cuiva. Nervii lui D. Ciubaşenco. Adevărat, n-au cedat în clipa când deja se ştia că, aşa cum era şi firesc, doritorul de voturi comuniste, reprezentantul şi unicul candidat din partea AIE, Marian Lupu, a simţit nevoia să se întâlnească cu Voronin. Or, ceea ce „dezvăluie”, cipurile, Ciubaşencu la „Europa Liberă” ca fiind un scenariu, e un scenariu la mintea copiilor. Or, nu se ştia de pe când s-a constituit AIE că PD plus PCRM fac 61 de voturi, adică şi preşedinţie şi guvern şi tot ce vrei pentru ca Lupu „să fie stăpân”? Mai firesc ar fi să fie dezvăluit celălalt scenariu. Scenariul unei guvernări fără comunişti. Or, acest scenariu e în plină desfăşurare. Problema e dacă guvernarea actualmente în desfăşurare se simte incomodată de factori extra-guvernamentali sau dacă are cumva insuficienţe respiratorii din pricina faptului că R.Moldova nu are Preşedinte ales. Cel puţin dintr-o parte privind, actuala guvernare nici măcar nu dă semne că ar fi îngrijorată de faptul că statul pe care îl guvernează nu are u n Preşedinte ales. Ea pare să fie pregătită să guverneze până în pânzele albe fără un Preşedinte ales. Adevărat, între timp, prestaţia lui Vlad Filat creşte pe zi ce trece. De fapt, actualmente anume Vlad Filat, dar nu Lupu sau, cu atât mai mult, Ghimpu, e pe val. Şi nu trebuie să-şi facă iluzii nici Voronin, dar cu atât mai mult Lupu, că anticipatele i-ar aduce pe ei pe cai albi. În cazul în care se va ajunge la anticipate, AIE nu are nici o şansă să participe sub o singură siglă. Prestanţa şi ritmul de creştere în top a actualului primministru va face cu de la sine putere ca PLDM să participe desinestătător la anticipate. În situaţia dată cel mai penibil se vor simţi nu restul partidelor din AIE, ci PD şi PCRM, care fie că vor trebui să participe cu o listă comună (ceea ce ar însemna sinucidere reciprocă), fie vor trebui să tindă fiecare separat spre un electorat democratic pornit tot mai spre Vlad Filat. Varianta doborârii guvernului Filat după ce că PCRM îl va vota pe Lupu, iar Lupu cu PCRM vor dori să formeze un nou guvern, e şi mai catastrofală pentru R. Moldova, decât eventualele anticipate. Deja Vlat Filat e un lider după care societatea v-a merge, în cazul în care va fi victimizat, precum a mers după Voronin. Or, în situaţia dată adevărata victimă, între Filat şi Voronin, va fi Lupu şi partidul pe care i l-a încredinţat Diacov.

Dumitru Matcovschi şi povara de a fi

2009-10-15T06:01:00.000-07:00

Cum e să fii? Adică să fiinţezi, cum ar zice Constantin Noica. S-ar părea că fie suficient să nu-ţi funcţioneze liftul atunci când cobori de sus în jos, dar mai ales când urci de jos în sus. Dar ce cool e atunci cânt eşti invitat la o anumită ceremonie foarte cool a primăriei capitalei şi tu, locuitor al aceleiasi capitale, ca poet, iar numele tău fiind chiar Dumitru Matcovaschi, să nu ai nici măcar un lift care să te coboare opt etaje, ci să cobori cum poţi pe scări, susţinut doar de cârjă şi de propria-ţi biografie, ca mai pe urmă, după ce că ai obţinut invitaţia, să afle că ieşti invitat doar tu, poetul, şi cârja ta. Fără nici un alt sprijin. Unii au pază de corp pe viaţă! Normal, că doar contează viaţa oricui! Însă viaţa poetului invitat la recepţiile cu multe stele în frunte, este sortită să aibă un singur bodigurd: cârja sa! Despre soţie, nici vorbă să fie invitată! Doamne fereşte, să le treacă prin cap plasatorilor de invitaţii să mai invite şi (să mă ierte toate soţiile de poeţi), cârja de-o viaţă a unui poet: soţia! Chiar dacă nu se întâmplă niciodată, decât cu minime şi oribile excepţii, ca soţiile de poeţi să nu fie mai presus decât poeţii. Că doar poezia apare din iubire de femeie. Şi poetul nu se leagă de-o oarecare, care nu i-ar aduce inspiraţie şi poezie, el se leagă de personalităţi feminine! Or, nu poate deveni muză o oarecare, ci doar Muzele predestinate să salte din om poezia! Spun asta doar ca o aluzie la faptul că e total nedrept că Poetul Dumitru Matcovschi trebuie să coboare 8 etaje, fără lift, doar pentru a lua o invitaţie a Primariei Capitalei, iar apoi să mai şi vină, numai dumnealui şi cârja sa, la locul de distracţie la care este invitat. Asta ca să nu mai amintim că Dna Alexandrina Matcovschi, profesoara universitară Alexandrina Matcovschi, soţia, are merite la fel importante pentru a participa la simandicoasele recepţii, fără a-l lăsa pe poet să se deplaseze prin oraş singur cu cârja sa. Regret şi voi tot regreta din prima ediţie a ultimul meu roman, „Avionul mirosea a peşte”, am căzut de acord să scot următorul fragment: „...pe acelaşi segment de autostradă, un autobus lovise cu ceva ani în urmă o maşină, care staţiona, săvârşind astfel un atentat la viaţa unuia din puţinii poeţi care se ridicase încă de la primele semne ale perestroikăi în apărarea idealurilor democraţiei. Probabil şeful nostru era bine informat în această privinţă (spune personajul despre Comisar de poliţie de la Botanica – n.a.), ştiind că poetul strivit de autobus şi scăpat cu zile poate şi datorită miilor de oameni veniţi cu lumânări aprinse şi rugăciuni sub geamurile spitalului unde fusese internat; că acest poet locuieşte undeva în zăpuşeala sufocantă a unui etaj de sus în unul din blocurile ce formează complexul arhitectural „Porţile oraşului”, astfel încât ori de câte opri se uită poetul de la balcon spre autostradă este nevoit să re-vadă şi locul acela cumplit, locul unde încetase să mai existe. Cu alte cuvinte, astăzi poetul trece zilnic prin tortura de a-şi vedea, ori de câte ori iese la balcon, locul unde fusese împins în neant. E ca şi cum lui Dostoeski, cel scăpat în ultimele secunde de la moarte datorită unui ucaz al Ţarului, i-ar fi fost dat să-şi trăiască tot restul vieţii având în dreptul ferestrei imaginea spânzurătorii din care fusese scos atunci când aproape că nu mai simţea nimic sub picioare.” Ş.a.m.d. cum e scris în roman. Ciudăţenia e că au existat şi mai există cu nemiluita doritori de-a se apăra cu numele lui Dumitru Matcovschi. Dar cine îl apără, azi, pe Dumitru Matcovschi?

Postmodernistul Grigore Vieru

2009-10-10T17:03:00.000-07:00

Cine vrea cu tot dinadinsul să ne lase fără Grigore Vieru? Cine încearcă a-l «prihvatiza» şi pe Vieru, după ce că nu ia ieşit chestia asta cu Stănescu? După ce că Nicolae Sulac a fost şi el chemat (postmortem, ce-i drept - aiuritor de drept) să răspundă în instanţă cu chestiuni mult mai vitale decât cântecele sale? De fapt, întrebarea se pune aşa: cine încearcă să-i lase fără noi pe cei plecaţi la Domnul? Ca şi cum nu ar fi de-ajuns că rămânem noi fără Ei. Cine îşi închipuie că va obţine ceva pentru sine în favoarea marilor dispăruţi cu ocazia plecării lor dintre noi? Oare nu e destul de dureros că nu se mai pot implica ei, marii dispăruţi, în polemicele noastre literar-artistice (artistice?) ca să ne oferim a le fi avocaţi? De ce nu le-am sărit în ajutor atunci, la moment, adică pe când erau în viaţă? Festivalurile-valuri din timpul morţii lor, oricât de grandioase ar fi ele, n-ar recupera niciodată ocazia unei simple discuţii la obiect din timpul vieţii. Or, dumnealor, plecaţii dintre noi, au avut supărări «la obiect»! Au ajuns la explozii de inimă pe fapte concrete! De unde şi până unde aceste explozii pe cord deschis ar trebui re-dimensionate astăzi, în serie, şi pe cord închis?
Grigore Vieru s-a îngenuncheat în faţa noastră – hai să fim sinceri ! – mult mai des şi mult mai cu fără de pricină decât ne-am îngenunchiat noi în faţa Domniei Sale. El ne-a luat cu «Albinuţa», noi – doar cu ceia ce-am devenit venind din copilărie. El ne-a pus pe masă «Numele tău», noi i-am răspuns cu numele nostru, uneori inventat. Grigore Vieru era fericit că, cel puţin, «un verde mă vede», noi nu am fi mulţumiţi nici dacă am şti că ne vede tot universul. Grigore Vieru n-a lăsat nici un bâzâit de ţânţar să-i deranjeze auzul. A luat imediat atitudine! Noi acceptăm bâzâitul ca fiind, chipurile, un fel de muzică clasică. (Cacofonia nu-mi aparţine.) Da, ca orice scriitor de excepţie, şi-a permis să se ia la harţă cu scriitorii mai tineri. Nu s-a linguşit pe lângă ei. Nu le-a cerut angajament de fidelitate pentru viitor. Era bucuros să-i vadă că sunt. Adevărat, îi mai şi trăgea uneori de ureche. Că altminteri de ce-ar mai fi având scriitorii tineri urechi?! Da, era uneori şi extremist. Atât de extremist încât alături de el şi-a permis chiar şi Voronin să declare că ar fi, vezi Doamne! extremist. Era atât de convingător (Vieru, nu Voronin) în tot ce spunea/scria/făcea, încât, dacă şi-ar fi dorit cu tot dinadinsul, l-ar fi făcut pe acelaşi Voronin să declare de pe scenă precum că ar fi postmodernist! Şi atunci naţiunea ar fi răsuflat uşurată. Ar fi înţeles că postmodernismul nu-i chiar aşa de rău, dacă şi Voronin spune că-i. Însă Voronin a pretins doar la titulatura de extremist. Da să-mi spui tu mie, bre, cum ar zice regretatul Vasilache, ce deoseghire-i între un extremist şi-un postmodernist? Păi, nişuna! Cum adică niciuna ? Da, nişuna, că doar şi unii şi alţii se bagă-n belele! Da cu belelele iestea, bre, e-he! cu belele nu de joci. S-o ţii minte de la mine !
Greigore Vieru este primul posmodernist după cel care scria despre unii că, aşa şi pe dincolo, «cârpesc cerul cu stele», adică Eminescu. Grigore Vieru chiar nici cu moartea nu are nimic. El, puir şi simplu, se întreabă mereu cum stau puii golaşi în cuiburi fără plăpumioare! Şi oricât şi-ar dori unii să-l alunge pe Grigore Vieru din postmodernitatea zilelor noastre, dumnealui va rămâne un poet al timpurilor noastre postmoderne: cu străzi ce-i poartă numele la Iaşi, Galaţi, Iurceni, dar, încă, nu şi la Chişinău. Adevărat poet postmodernist!

Tăticul lui Guguţă fără Radu

2009-10-07T09:16:00.000-07:00

Aseară Biserica Theodora de la Sihla din Chişinău l-a avut întru priveghere pe Radu Vangheli.

E vorba de Medicul şi Omul de Excepţie Radu Vangheli!
Noi însă, cei am avut trista ocazie a acestei prevegheri, ştim că Radu Vangheli e şi feciorul marelui scriitor pentru copii Spiridon Vangheli, tatăl celebrului personaj şi băieţel de treabă Guguţă.

Or, multele mărturisiri ale prozatorului Spiridon Vangheli - unul dinj puţinii laureaţi ai premiului Herder european de prin părţile noastre - ne spun că atunci când scria despre Guguţă şi imensa lui căciulă vedea sub căciulă şi ochişorii micuţului Radu.

Ochii de sub căciulă, ochii lui Radu, s-au închis.

Rămân însă deschişi ochii lui Guguţă! Acest copil-minune al tuturor peripeţiilor noastre din copilărie!

Radule,
Guguţă îţi va purta cu onoare şi mândrie căciula atât de încăpătoare încât trăim sub ea noi toţi, cu tot cu satele şi oraşele noastre!

Plecăciuni!

Şi mă rog de ne iartă!

Ferestre pentru flămânziii Europei

2009-10-05T16:07:00.000-07:00

Europa/unită, Germania&unită, carnat în gurile noastre estice

Cel mai stupid cârnat din viaţa mea l-am ingurgitat chiar acum, nici o oră în urmă, pe Piaţa Marii Adunări Nationale din Chisinau (deşi noua guvernare declara mai ieri – ea fiind la guvernare de alaltăieri – că aici nu se vor mai face guliaiuri). Am mâncat respectivul cârnat, dând peste cap şi berea de rigoare, într-un cort prin ferestrele căruia cel mai sărac popor din europa se uita ce facem noi înăuntru. Noi beam şi mâncam. Şi, într-un fel, aplaudam/sărbătoream unirea germano-germană; care e, de fapt, şi unirea Europei.
Noi, cei care nici germani nu suntem, şi nici măcar nu ne decidem că am fi cine suntem, am mâncat, aşadar, cârnaţ european, aici, într-o Eoropă care nici măcar nu ştie că basarabenii fac diferenţă, totuşi, între cârnat şi cârnaţ. În schimb, tot ei, germanii, care deja s-au unit, au bunăvoinţa de-a ne ospăta în public într-un cort ale cărui geamuri par să fie o provocare directă pentru flamanzi. Acest cort din Piaţa Marii Adunări Naţionale nu cred să ştie că în aceiaşi piaţă noi ne-am adunat cu sutele de mii de dragul Independenţei Noastre, dar şi de dragul unei uniri în sânul Europei.

În fine, un cârnat, întregit cu bere, nu avea cum să-i facă rău cuiva. Dar de ce am mâncat numai eu şi alte câteva zeci, că doar n-au fost sute, de persoane, cârnaţ!?

Şi de ce am mâncat în faţa unui public ce se uita, atât de flămândă (nu de Zdob şi Zdub sau de-o anumită trupă germano-europeană) prin ferestrele cortului din PMAN? De ce în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în loc de Festivalurile cu vin şi bere, organizate de comunişti în aer liber, trebuiau să fie puse acum ferestre pentru salivarea celor flămânzi? Face oare bine chestia asta actualei perioade de criză medie europeană şi criză profundă moldovenească?
Dacă, da! Să ne spună şi nouă cineva că i-a ticnit cârnaţul!
Dacă, nu! să ne spună că i-au plăcut cel puţin ferestrele prin care lumea se uita la cârnat!!!

În ce mă priveşte, mi-am dorit să pun această deocheată veste pe acest blog nou-nouţ (abia bă obişnuiesc să-l administrez) ca să se ştie, ca şi cum nu s-ar şti, că se întâmpla ceva cu noi, ceva care face un cârnat să aducă a cârnaţ brejnevist! Pe care ne şi repezim să-l hălim!

La ce-ţi mai trebuie şi ţie blog, băi Popa?

2009-10-05T00:43:00.000-07:00

Asta e prima întrebare care mi-o pun în clipa când trebuie, uite, să postez prima notiţă. Aceiaşi voce, scandalizată, din mine, îmi reproşează precum că, la urma urmelor, parcă sunt ditamai jurnalist şi chiar scriitor - ce, nu am unde publica? mi-a revizat cineva vreun articol? mi-a cenzurat cineva vreo idee, fie şi una prostească? Nu! Şi-atunci? La ce-ţi trebuie un blog şansele căruia de a fi citit sunt infime pe lângă tirajele oferite de-a gata ale ziarelor şi revistelor.
Ei bine, voi lua o pauză de gândire.
Bravo, băi! Dar dacă simţi că nu te răzgândeşti, mai bine n-o lua!
Cu siguranţă că nu mă voi răzgândi, băi Interiorule! Însăp am nevoie de ea ca să fiu sigur că nu scriu acum degeaba! Să văd dacă-mi iese postarea! Că doar mă bag pentru prima dată în gura lupului-blog!